“Islamistul” care nu era islamist (de Inayat Bunglawala)

Mărturisese că este un membru al-Qaida după atacurile din 9/11, şi fusese intervievat de toate marile reţele de presă, dornice să-i audă retorica incandescentă. După o campanie de presă şapte zile din şapte, ne-a spus că şi-a recunoscut acum eroarea şi se dedică luptei împotriva “islamismului”. Avea să dea în clocot în cadrul unei cărţi îndelung aşteptate, Leaving al-Qaida, relatând prin ce modalităţi trebuia el să recruteze musulmani britanici care să meargă şi să lupte în Orient.

Reţeaua americană CBS a difuzat în martie 2007 o ediţie a programului documentar 60 minuts în care el povestea despre “tehnicile sale de recrutare şi de finanţare” din perioada în care fusese extremist.

Miniştri ca Tony McNulty au mers în audienţă la el ca să-i asculte ideile documentate despre de-radicalizarea tinerilor musulmani. Nick Cohen l-a lăudat ca exemplu pentru musulmanii britanici: a părăsit violenţa şi a explicat societăţii întregi că islamul radical nu este o reacţie naturală la provocarea occidentală, ci o ideologie totalitaristă cu viaţă proprie.

În Manchester, în aprilie (2007), Hassan Butt, jihadistul de altă dată care acum se opune extremismului, a fost rănit şi lovit pentru discursurile împotriva fanatismului. Acum trăieşte incognito. Totuşi, există doar o singură problemă legată de toate acestea – totul e o cacealma.

Hassan Butt a admis în instanţă că este un “mincinos profesionist” care spune “ceea ce media vrea să audă” deoarece tot ce l-a interesat cu adevărat este să facă bani. Lucrurile acestea nu sunt o surpriză pentru mulţi musulmani britanici, care l-au văzut demult ca pe un şarlatan.

Butt “a mărturisit că s-a rănit singur la braţ pentru a părea ca şi cum ar fi fost atacat de către extremişti pentru că se pronunţase împotriva violenţei.”

Zecile de milioane de lire pe care guvernul le-a aruncat în programul său pentru prevenirea extremismului violent au atras în mod inevitabil un număr de auto-proclamaţi “ex-islamişti” care sunt pregătiţi să spună exact ceea ce guvernul şi secţiunile sale dedicate mass-mediei vor să audă, adică faptul că recrudescenţa extremismului violent în UK are prea puţine în comun cu acţiunile războinice ale guvernului nostru în afară şi este în principal tributară “ideologiei islamiste”.

Un asemenea răspuns aranjează perfect guvernul, care nu favorizează o analiză mai îndeapropiată a impactului unora dintre acţiunile sale în afara graniţelor. Îi aranjează de asemenea pe acei care, ca şi Cohen, au fost propagandişti enziasmaţi pentru aceste războaie lipsite de motiv.

Cu alegerea lui Barack Obama şi cu apelul său călduros pentru ceea ce ar trebuie să fie “un nou parteneriat bazat pe respect reciproc şi pe interes comun” între Statele Unite şi lumea islamică, există în cele din urmă o oportunitate pentru reparat unele dintre greşelile dezastroase ale trecutului.

Dacă noi, în UK, suntem capabili să ne ridicăm la nivelul acestei oportunităţi, va trebui ca guvernul să facă mai mult decât să ofere firmituri celor care vor să închidă ochii în faţa politicii sale injuste.

Vezi sursa în limba engleză.
Citeşte mai mult!

Este Wall Street gata să adopte principiile şariei? (de Roland Laskine)

În 1968, studenţii scriau pe ziduri: “Este interzis să se interzică”. Azi, aceiaşi studenţi, dintre care o bună parte ocupă posturi-cheie în întreprinderi sau administraţie se neliniştesc de criza financiară şi declară: “Este interzis ca lucrurile să meargă de capul lor”. A venit deci momentul întăririi controlului pe toate planurile financiare şi mai ales pentru restricţionarea operaţiunilor speculative care au contribuit din plin la agravarea crizei.

Atunci când Nicolas Sarkozy urcă la tribuna ONU pentru a cere mai mult control şi o mai bună regularizare a regulilor capitalismului, Preşedintele nostru nu face decât să traducă exasperarea generală a zecilor de milioane de oameni economi din lume, victime ale acţiunilor unei mâini de bancheri iresponsabili.

Interdicţia totală a vânzărilor descoperite [1] de valori financiare de o parte şi de alta a Atlanticului şi limitarea operaţiunilor cu efecte de levier [2] care permit parierea pe 100 sau 500 punând pe masă doar vreo 10 dolari, era fără îndoială necesară. Pe termen scurt, era într-adevăr important să se stingă incendiul care ameninţă să se propage pe întreaga casă. Punerea în operă a acestor restricţii este mult mai delicată.

Dacă liderii noştri finanţişti caută într-adevăr să limiteze speculaţia, nimic nu este mai simplu, ajunge să se pună în aplicare principiile şariei formulate în urmă cu şapte sute de ani [3]: interdicţia vânzării de active pe care nu le posedaţi în mod efectiv sau de realizare a operaţiunilor de împrumut de bani contra unei remuneraţii. Este interzis mai cu seamă să se speculeze pe ruinarea unei întreprinderi. Singura metodă de îmbogăţire este participarea la dezvoltarea unei întreprinderi şi recoltarea fructului ei pe baza participării la capital.

Nişte principii simple şi de bun simţ pe care toţi deţinătorii de acţiuni sau de contracte de asigurări pe viaţă indexate la Bursă ar fi vrut să le vadă aplicate mai devreme. Problema este că aceste principii de gestiune nu corespund nici tradiţiei occidentale, nici convingerilor noastre religioase. Pentru ca sistemul să funcţioneze trebuie mai ales ca toată lumea să i se conformeze în acelaşi timp. Căci într-o lume în care speculaţia este regină, nici un titlu – fie el ales pe sprinceană – nu este la adăpost de o lovitură necinstită.

Toată dificultatea pentru regulatori va consta deci în găsirea unor reguli comune tuturor intervenienţilor şi mai ales aplicabile tuturor categoriilor de active. Limitând momentan vânzările descoperite de valori financiare, autorităţile pieţei îşi asumă riscul de a oferi speculaţiei posibilitatea de a devia spre titlurile conexe, ca bunurile de consum sau automobilele, despre care se poate anticipa că vor fi şi ele victime ale rarefierii ofertei de credit din partea băncilor. Extrema volatilitate a preţului barilului de petrol care a urcat cu mai mult de 15% la începutul săptămânii la New York arată că fondurilor de investiţii [3] nu sunt niciodată în pană de idei când este vorba să alimenteze speculaţia.

Pentru a-şi regăsi echilibrul, piaţa are nevoie să sancţioneze toate excesele comise de către bănci. Măsurile parţiale implementate pe ici pe colo pot întârzia căderea caselor cele mai vulnerabile, dar nu au nici o şansă s-o stopeze. Doar abia după ce bula imobiliară şi financiară va fi explodat, regulatorul va putea să se înhame la introducerea unei reglementări mai constrângătoare şi aplicabilă tuturor fără excepţie. Pentru moment, chiar dacă avem sentimentul că deznodământul crizei este aproape, trebuie să recunoaştem că este foarte dificil să revenim la Bursă cu toată încrederea.

Roland Laskine este redactor-şef al săptămânalului Le Journal des Finances.

Vezi sursa.


Notele traducătorului:

[1] Vânzările descoperite (en. short sell) sunt o operaţiune bursieră care constă în a vinde pe o piaţă la termen un titlu în a cărui posesie efectivă vânzătorul nu este, însă pe care speră să-l cumpere la un curs mai puţin ridicat, realizând astfel un câştig. Dacă aşteptările lui sunt infirmate, vânzând astfel la un curs mai ridicat decât cel al cumpărării, el înregistrează o pierdere. Este evident că această operaţiune este un pariu cu viitorul, fiind foarte riscantă.

[2] Efectul de levier funcţionează în felul următor: să presupunem că un client deschide un cont la o societate de brokeraj. Suma totală pe care “investitorul” (de fapt, speculatorul) doreşte s-o rişte este de 20.000 USD. Cum piaţa este gigantică, brokerul îi propune să-l împrumute atunci când cumpără sau vinde acţiuni cu de zece ori, de douăzeci de ori, până la de 400 de ori capitalul efectiv. În cazul unei operaţiuni câştigătoare, câştigul rezultat (din care brokerul obţine un comision) este proporţional cu întreaga sumă implicată. Reciproc, dacă operaţiunea dă greş, pierderea este şi ea pe măsura întregii sume, la ea adăugându-se negreşit comisionul brokerului. Acesta este efectul de levier, de pe urma căruia cel care câştigă negreşit, în orice situaţie, este brokerul.

[3] Hedge funds.
Citeşte mai mult!

Partidă de şah geopolitic pe fondul unui mini-război în Caucaz (de Immanuel Wallerstein)

Lumea a fost martoră în această lună la un mini-război în Caucaz, care a suscitat o retorică pasionată dar fără mare pertinenţă. Geopolitica este o gigantică serie de jocuri de şah în doi, în care fiecare jucător caută să se poziţioneze într-o manieră avantajoasă. În aceste jocuri, este esenţial să cunoşti regulile după care se dau loviturile. Cavalerii nu au voie să se deplaseze în diagonală.

Din 1945 până în 1989, principalul joc de şah s-a jucat între SUA şi Uniunea Sovietică. A fost numit războiul rece, şi regulile de bază au fost numite metaforic “Yalta”. Cea mai importantă regulă era cea a unei linii care împărţea Europa în două zone de influenţă. Ea a fost numită de către Winston Churchill “Cortina de Fier” şi se întindea de la Stettin la Triest. Aceasta era regula, şi prea puţin contau tulburările care agitau Europa la instigaţia pionilor, nici nu se punea problema ca un război să izbucnească între SUA şi Uniunea Sovietică. Iar la sfârşitul fiecărei secvenţe de tulburări, piesele trebuiau să fie din nou amplasate acolo unde se găsiseră la început. Această regulă a fost respectată cu meticulozitate până la prăbuşirea comunismelor în 1989, al cărui aspect cel mai marcant a fost distrugerea zidului Berlinului.

Este foarte adevărat, aşa cum toată lumea a observat-o la acel moment, că regulile de la Yalta au fost abrogate în 1989 şi că jocul dintre Statele Unite şi (începând din 1991) Rusia s-a schimbat radical. Problema majoră de atunci este că Statele Unite au înţeles noile reguli ale jocului anapoda. S-au autoproclamat, şi au fost proclamate de mulţi alţii, singura superputere. În termenii regulilor de şah, acest lucru a fost interpretat ca însemnând că SUA erau libere să se deplaseze pe eşichier aşa cum voiau, şi îndeosebi să transfere pioni ai ex-Uniunii Sovietice în sfera lor de influenţă. Sub Clinton, şi într-un mod încă şi mai spectaculos sub George W. Bush, Statele Unite au continuat să joace jocul în maniera asta.

Nu era decât o singură problemă: Statele Unite nu erau singura superputere, nu mai erau nici măcar ceea ce se numeşte o superputere. Sfârşitul războiului rece înseamnă că Statele Unite au fost retrogradate de pe poziţia lor ca una dintre cele două superputeri la cea a unui Stat puternic într-o distribuţie cu adevărat multilaterală a puterii reale în sistemul interstatal. Numeroase mari ţări erau de acum în măsură să joace propriul lor joc de şah fără să trebuiască să-şi coordoneze mutările cu una dintre cele două foste superputeri. Şi au început s-o facă.

Două mari decizii geopolitice au fost luate în anii Clinton. Înainte de toate, Statele Unite au forţat lucrurile, cu mai mult sau mai puţin succes, în direcţia integrării foştilor sateliţi sovietici în NATO. Aceste ţări erau ele însele nerăbdătoare să se alăture grupului, chiar dacă principalele ţări din Europa occidentală – Germania şi Franţa – erau cumva reticente înainte de a o lua pe acest drum. Ele se vedeau parţial vizate de manevrele Statelor Unite, susceptând încercări de a li se limita libertatea de acţiune geopolitică recent dobândită.

A doua decizie a USA era să devină un jucător activ în reajustările de frontiere din ex-Republica federală a Yugoslaviei. Acest lucru a condus la o decizie de sancţionare, şi de aplicare prin intermediul trupelor, a secesiunii de facto a Kosovo de Serbia.

Rusia, chiar sub Elţîn, a fost nemulţumită de aceste două acţiuni ale Statelor Unite. Totuşi, haosul politic şi economic al Rusiei anilor Elţîn era atât de mare încât maximum pe care îl putea face era să se plângă şi, fie spus în trecere, să se plângă destul de slab.

Sosirea la putere a lui George W. Bush şi a lui Vladimir Putin s-a petrecut mai mult sau mai puţin simultan. Bush a decis să împingă tactica unicii superputeri (SUA decid singure cum să-şi mute piesele) mult mai departe decât o făcuse Clinton. Mai întâi, Bush s-a retras în 2001 din Tratatul sovieto-SUA din 1972 asupra rachetelor antibalistice. Apoi, a anunţat că SUA nu vor ratifica cele două noi tratate semnate în anii Clinton: Tratatul de interzicere completă a testelor din 1996 şi schimbările convenite în Tratatul de dezarmare nucleară SALT II. Apoi, Bush a anunţat că SUA aveau să-şi continue edificarea Sistemului naţional de apărare antirachetă.

Şi bineînţeles, Bush a invadat Iraqul în 2003. În cadrul acestui angajament, Statele Unite au căutat şi au obţinut drepturi asupra bazelor militare şi asupra drepturilor de survol în republicile Asiei centrale care făceau parte mai înainte din Uniunea Sovietică. Mai mult, SUA au promovat construcţia de oleoducte şi de gazoducte care ocoleau Rusia pentru petrolul şi gazul natural al Asiei centrale şi din Caucaz. Şi în cele din urmă, SUA au concluzionat un acord cu Polonia şi Republica Cehă pentru a amplasa rachete defensive, aşa-zis ca să se apere împotriva rachetelor iraniene. Rusia, totuşi, considră că ea este cea vizată.

Putin a decis să riposteze mult mai eficace decât Elţîn. Dar ca jucător prudent, s-a înhămat la început la consolidarea bazei sale interioare – restaurând o autoritate centrală eficace şi dotând armata rusă. În momentul acela, cursul economiei-lume s-a schimbat, şi Rusia a devenit subit un controlor bogat şi puternic nu doar al petrolului, ci şi al gazului natural atât de necesar ţărilor din Europa occidentală.

Putin a început atunci să acţioneze. A intrat în relaţii contractuale cu China. A menţinut relaţii strânse cu Iranul. A început să împingă Statele Unite în afara bazelor lor din Asia Centrală. A luat o poziţie foarte fermă în privinţa extinderii NATO în două zone-cheie: Ucraina şi Georgia.

Fărâmiţarea Uniunii Sovietice condusese la mişcări de secesiune etnică în numeroase ex-republici, printre care Georgia. Atunci când Georgia, în 1990, a încercat să pună capăt statutului de autonomie a zonelor etnice non-georgiene, acestea s-au proclamat rapid State independente. Nimeni nu le-a recunoscut, dar Rusia garanta autonomia lor de facto.

Declanşatorii acestui mini-război au fost de două tipuri. În februarie, Kosovo şi-a transformat oficial autonomia de facto în independenţă de iure (de drept). Iniţiativa sa a fost susţinută şi recunoscută de către Statele Unite ale Americii şi de numeroase ţări din Europa occidentală. Rusia a avertizat atunci că logica acestui demers era valabilă în egală măsură pentru secesiunea de facto din fostele republici sovietice. În Georgia, Rusia a recunoscut imediat, pentru prima dată, independenţa Oseţiei de Sud de iure în răspuns direct la cea din Kosovo.

Şi în aprilie anul acesta, Statele Unite au propus la reuniunea NATO [de la Bucureşti – n.t.] ca Georgia şi Ucraina să fie primite în “Planul de acţiune pentru adeziune” (Membership Action Plan). Germania, Franţa şi Regatul Unit s-au opus cu toate acestei acţiuni, spunând că ar provoca Rusia.

Preşedintele neo-liberal şi puternic pro-usamerican al Georgiei, Mikhail Saakaşvili, era atunci disperat. Vedea perspectiva unei reafirmări a autorităţii georgiene în Oseţia de Sud (şi în Abkhazia) dispărând de la orizont. A ales deci un moment de neatenţie a ruşilor (Putin la Jocurile Olimpice, Medvedev în vacanţă) pentru a invada Oseţia de Sud. Bineînţeles, forţa militară ridicolă a Oseţiei de Sud s-a prăbuşit complet. Saakaşvili prevedea că va putea forţa mâna Statelor Unite (şi, de fapt, în egală măsură a Germaniei şi a Franţei).

În loc de toate acestea, s-a ciocnit cu un răspuns militar rusesc imediat, care a sfărâmat mica armată georgiană. Ce a obţinut de la George W. Bush a fost retorică. La urma urmei, ce putea face Bush? SUA nu sunt o superputere. Forţele lor armate sunt împotmolite în două războaie pe care le pierd în Orientul Mijlociu. Şi, cel mai important lucru dintre toate, SUA au nevoie de Rusia mult mai mult decât are Rusia nevoie de ele. Ministrul afacerilor externe rus Serghei Lavrov a afirmat într-un articol publicat de Financial Times că Rusia este un “partener al Occidentului în Orientul Mijlociu, Iran şi Coreea de Nord”.

În ceea ce priveşte Europa occidentală, Rusia controlează în manieră esenţială aprovizionările sale cu gaz natural. Nu este o întâmplare faptul că preşedintele francez Sarkozy, şi nu Condoleezza Rice, este cel care a negociat încetarea focului dintre Georgia şi Rusia. Acordul conţinea două concesii de talie pentru Georgia: aceasta se angaja să nu recurgă la forţă în Oseţia de Sud, iar acordul nu conţine nici o referinţă la integritatea teritorială georgiană.

Astfel, Rusia a ieşit mai puternică decât înainte. Saakaşvili a pariat tot ce avea şi este acum în faliment politic. Şi, ironie a sorţii, Georgia, unul dintre ultimii aliaţi ai Statelor Unite în coaliţia din Iraq, şi-a retras cei 2000 de oameni din Iraq. Trupele acestea jucau un rol crucial în zonele şiite, şi trebuie acum să fie înlocuite cu soldaţi usamericani, care vor trebui să fie retraşi din alte sectoare.

Dacă joc şah geopolitic, este preferabil să cunoşti regulile, altfel eşti eliminat.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]
Citeşte mai mult!

Cum să faci exterminarea nucleară respectabilă (de James Petras)

Pe 18 iulie 2008, The New York Times a publicat un articol semnat de un istoric israelian-evreu, profesorul Benny Morris, care argumenta în favoarea unui atac nuclear genocidar împotriva Iranului, capabil să se soldeze cu uciderea a 70 de milioane de iranieni – adică de doisprezece ori mai mult decât numărul victimelor evreieşti din holocaustul nazist: “Liderii Iranului ar face bine să-şi regândească strategia şi să-şi suspende programul nuclear. Dacă nu fac asta, cel mai bun lucru la care ar putea spera este că atacul aerian convenţional al Israelului le va distruge instalaţiile nucleare. Ca să fim mai exacţi, asta ar însemna mii de victime iraniene şi umilire internaţională. Dar alternativa este un Iran transformat într-un pustiu nuclear.”

Morris este un consultant al factorilor de decizie politici şi militari israelieni şi are un acces privilegiat la proiectanţii strategiei militare a Israelului. Sprijinul public al lui Moris în direcţia expulzării masive şi brutale a palestinienilor nu mai constituie un secret pentru nimeni. Totuşi opiniile sale genocidare nu au făcut imposibil să i se acorde numeroase premii academice. Scrierile şi opiniile sale sunt publicate în mainstreamul israelian. Şi nu constituie emfaza nefondată a unui psihopat marginal, aşa cum pare să sugereze recenta publicare a ultimului său articol de opinie din New York Times.

Ce spune despre politica şi cultura usamericană publicarea de către New York Times a unui articol care cheamă la incinerarea nucleară a 70 de milioane de iranieni şi la contaminarea a mai mult de un miliard de oameni în Orientul Mijlociu, Asia şi Europa? Întrebarea are sens, pentru că NYT este cel care informează “clasele educate” din Statele Unite, suplimentele sale de duminică, paginile literare şi editorialele servind drept “conştiinţă morală” unor importante sectoare ale elitei culturale, economice şi politice.

New York Times furnizează o anume respectabilitate pentru crima în masă, pe care opiniile lui Morris nu ar avea-o dacă, să zicem, ar fi publicat în săptămânalele sau mensualele neo-conservatoare. Faptul că NYT consideră proiectul unei exterminări masive a iranienilor de către israelieni ca făcând parte din dezbaterea politică din Orientul Mijlociu arată la ce nivel zionofascismul a infectat “înaltele” cercuri culturale şi jurnalistice ale Statelor Unite. Ca să spunem drept, aceasta este consecinţa logică a faptului că Times a sprijinit în mod public blocada economică prin care Israelul a înfometat 1,4 milioane de palestinieni în Gaza şi suportul tacit în favoarea influenţei zioniste a lobbiului pro-israelian (AIPAC) în favoarea lansării invaziei usamericane în Iraq, acţiune care a condus la uciderea a peste un milion de cetăţeni iraqieni.

Times dă tonul întregii scene culturale a New Yorkului, care privilegiază interesele israeliene, până într-acolo încât asimilează în discursul politic usamerican nu numai obişnuitele sale violări ale legii internaţionale, dar şi ameninţările, deja formulate, de a pârjoli vaste suprafeţe ale pământului pentru a-şi consolida supremaţia regională. Asentimentul NYT pentru publicarea vederilor unui avocat al genocidului şi al etnocidului ne mărturiseşte despre soliditatea legăturilor dintre un aşa-zis curent liberal pro-Israel şi dreapta totalitaristă israeliană. Este totuna cu a spune că pentru curentul pro-Israel, naziştii non-evrei au depăşit limita, dar opiniile şi politica iudeo-fasciştilor merită o analiză grijulie şi o posibilă implementare.

Articolul lui Moris din New York Times despre exterminarea nucleară nu a provocat nici o opoziţie din partea celor 52 de preşedinţi ai Organizaţiilor Evreieşti Americane pentru că, în buletinul de informaţii zilnice a acestora, Daily Alert, s-au publicat frecvent articole semnate de zionişti israelieni şi americani care pledează pentru un atac nuclear al Israelului şi/sau Statelor Unite împotriva Iranului. Cu alte cuvinte, opiniile totalitare ale lui Morris fac parte din matricea culturală adânc implementată în reţelele organizaţionale zioniste şi influenţează pe larg cercurile culturale şi politice usamericane. Ce a făcut Times preluând elucubraţiile lui Morris a fost translatarea discursului genocidar în afara circulaţiei sale limitate a factorilor de influenţă zionişti în mainstreamul a milioane de cititori americani.

Cu excepţia unei mâini de autori (evrei şi non-evrei) care publică pe site-uri web marginale, nu a existat o condamnare politică sau morală din partea întregii lumi jurnalistice, politice şi literare la afrontul adus umanităţii. Nu s-a făcut nici o încercare de punere în legătură între opiniile genocidare totalitare ale lui Moris cu ameninţările oficiale publice făcute de Israel şi de pregătirile acestei ţări pentru un război nuclear. Nu există nici o campanie anti-nucleară care să fi fost iniţiată de către intelectualii noştri cei mai influenţi prin care să fie repudiat statul Israel şi intelectualii săi care pregătesc un război nuclear cu potenţialul de exterminare a unui număr de zece ori mai mare decât cel al evreilor masacraţi de nazişti.

O incinerare nucleară a naţiunii Iranului este contraponderea israeliană a camerelor de gazare ale lui Hitler şi a cuptoarelor pentru cadavre. Exterminarea este ultimul stadiu al zionismului, a cărui doctrină prevede dominaţia asupra Orientului Mijlociu sau distrugerea aerului şi a pământului. Acesta este mesajul explicit al lui Benny Morris (şi al sponsorilor săi oficiali israelieni), care, asemenea lui Hitler, emit ultimatumuri la adresa iranienilor, “predaţi-vă sau veţi fi distruşi” şi care ameninţă Statele Unite, asociindu-ne la bombardarea Iranului sau la o catastrofă economică şi ecologică mondială.

Că Morris este în mod evident, categoric şi clinic nebun este dincolo de orice dubiu. Că New York Times îi publică fanteziile genocidare furnizează noi semne despre modul în care puterea şi averea au contribuit la degenererarea intelectualului evreu şi a vieţii culturale din Statele Unite. Pentru a avea o idee clară despre dimensiunea acestei decăderi trebuie doar să-l comparăm pe strălucitorul tragico-romantic Walter Benjamin, scriitor evreu german, refugiat plin de disperare din faţa avansului terorii naziste cu pledoaria criminală în favoarea terorii nucleare zionistă făcute de către Benny Morris, scriitor evreu israelian, în New York Times.

Problema puterii zioniste în America nu este doar o chestiune privind influenţa unui “lobby” în deciziile Congresului şi ale Casei Albe privind ajutorul străin acordat Israelului. Astăzi sunt în joc propaganda în favoarea unui război nuclear în care 70 de milioane de iranieni riscă exterminarea şi complicitatea mass-mediei usamericane în furnizarea unei platforme, ba mai mult, a unei anume respectabilităţi politice pentru crime în masă şi contaminare globală. Spre deosebire de trecutul nazist, noi nu putem pretinde, aşa cum germanii buni au făcut-o, că “n-am ştiut” sau “nu eram informaţi”, pentru că acest lucru a fost scris de către un eminent universitar israelian şi a fost publicat de către New York Times.

Confer sursa in limba engleza.
Citeşte mai mult!

A funcţionat cumva creşterea numărului de soldaţi americani în Iraq? (de Immanuel Wallerstein)

În 2006, lucrurile păreau să meargă prost pentru eforturile militare usamericane din Iraq. Războiul din Iraq a devenit o problemă de maximă importanţă în alegerile pentru Congres în 2006 din Statele Unite. Se admite de către foarte mulţi că republicanii n-au făcut mare lucru în acele alegeri, mai ales pentru că electoratul devenise deziluzionat de viabilitatea şi deci de inutilitatea invaziei nord-americane.

În 11 decembrie 2006 un comitet bi-partizan de cea mai mare importanţă format din figuri ale administraţiei conduse de James A. Baker şi Lee Hamilton a întocmit un raport care făcea apel la o retragere planificată a trupelor americane şi discuţii directe cu Iran şi Syria despre toate problemele arzătoare din Orientul Apropiat.

În ciuda foarte largului sprijin pentru recomandările Baker-Hamilton, Preşedintele Bush a optat pentru un răspuns destul de diferit la situaţia militară gravă, un răspuns care a început să fie cunoscut sub numele de “creştere numerică a trupelor”. Fundamental, strategia nu constra în retragerea trupelor ci în creşterea contingentelor, şi în investigarea diferitelor căi pentru reducerea radicală a violenţei atât împotriva trupelor americane cât şi împotriva iraqienilor.

Acum, la vreo optsprezece luni mai târziu, regimul Bush şi candidatul republican John McCain bat darabana cu succesul creşterii numerice a trupelor. Este adevărat că atacurile îndreptate împotriva militarilor americani au scăzut numeric radical de unde erau în urmă cu optsprezece luni în urmă. Este de asemeni adevărat că violenţa împotriva iraqienilor a scăzut cumva, deşi selectiv. Ca rezultat, a avut loc o schimbare în opinia publică usamericană. Sondajele arată că numărul celor care cred că războiul a fost o “eroare” este aproximativ acelaşi, şi ei încă sunt în favoarea unei retrageri graduale. Ce s-a schimbat este nivelul anxietăţii sau a urgenţei pe care o simte publicul Statelor Unite. Iraq nu mai este principala sa îngrijorare. Atenţia a fost abătută radical spre nivelul scăzut al economiei mondiale şi îndeosebi al economiei americane. Rezultatul net în politica electorală a Statelor Unite este că nici McCain nu atrage votanţi indecişi pe baza succesului creşterii numărului de trupe, nici Obama nu mai coagulează votanţi indecişi pe baza promisiunii retragerii trupelor.

Totuşi încă rămâne întrebarea: Chiar a funcţionat infuzia de trupe suplimentare? Bănuiesc că dacă cineva se uită exclusiv la scăderea numărului de victime în Iraq, ar putea spune că da. Ar fi mers chiar mai bine dacă Statele Unite ar fi putut trimite încă 200.000 de soldaţi. Numai că Statele Unite nu au alţi 200.000 de soldaţi să-i trimită acolo. Iar ţările colaboratoare şi-au retras trupele, nu au trimis nimic suplimentar. Desigur, dacă păcăleşti o grămadă de şeici sunniţi, vor fi de partea Statelor Unite pe moment. Şi dacă instituţionalizezi expulzarea pe baze etnice, aşa cum este în Baghdad, rămâne mai puţin spaţiu pentru unele dintre violenţele inter-iraqiene care au avut loc înainte. Şi dacă Moktada al-Sadr consideră că este mai înţelept să se abţină acum, va avea loc o reducere temporară a violenţei care fusese înainte.

Dar să ne uităm la ce s-a întâmplat peste tot în Orientul Apropiat din cauza creşterii numerice a trupelor [din Iraq]. În noiembrie 2006, Statele Unite şi NATO se felicitau reciproc pentru succesul venit în urma eforturilor din Afghanistan. Dar de atunci, s-au întâmplat două lucruri. Numărul victimelor americane a crescut, întrecându-le pe cele din Iraq. La fel şi violenţa împotriva afghanilor. Dintr-o dată, talibanii se întorc în forţă. Şi acum, pentru prima dată din 2001 încoace, analiştii vorbesc despre posibilitatea ca Statele Unite să piardă războiul din Afghanistan la fel ca cel din Iraq.

Şi să ne uităm puţin la Pakistan. În noiembrie 2006, ţara a avut alegeri relativ democratice, care au adus la putere o legislatură ostilă preşedintelui Muşarraf, persoana pe care totuşi regimul Bush se bazează pentru a formula o politică favorabilă intereselor americane. În consecinţă, Muşarraf s-a luptat să ţină capul deasupra apei. Una dintre metodele prin care a făcut acest lucru a fost încheierea unui acord tacit cu forţele islamiste din regiunea de frontieră nord-vestică care favorizează şi găzduiesc atât al-Qaeda cât şi pe talibani. Recent, acest forţe aproape au ocupat cel mai mare centru urban din regiune. În orice caz, sunt foarte puternice, şi îi ajută în mod activ pe talibani în Afghanistan.

Apoi să aruncăm o privire spre Iran. Iranul ameninţă sus şi tare. Şi Israelul când vine vorba despre Iran. Şi Dick Cheney. Realitatea este, totuşi, că Iranul este mai puternic ca oricând. Şi şi-au întărit în orice fel legăturile cu cele două grupuri din Iraq pe care se bazează Statele Unite – guvernul al-Maliki şi kurzii. Iranul de fapt are multe interese în comun cu Statele Unite în Afghanistan. Dar Statele Unite sunt incapabile să profite de această alianţă geopolitică pentru că insistă să vadă Iranul ca pe demonul rău al Orientului Apropiat.

Acum să ne uităm din nou la Iraq. Statele Unite au sperat că, cu o creştere a numărului trupelor atât de “plină de succes”, ar putea obţine din partea Iraqului semnarea anul acesta a unei înţelegeri privind statutul forţelor, care ar însemna în practică staţionarea trupelor şi a bazelor americane în Iraq pentru următoarele decenii. În loc de aceasta, al-Maliki a afirmat clar că, nu numai că Iraqul nu ar semna mai mult decât o înţelegere interimară, dar nici măcar pe aceasta nu o vor face dacă Statele Unite nu avansează un calendar al retragerii, ceva ce nici Bush nici McCain nu vor să ia în calcul.

Aş putea continua – cu Liban, Israel/Palestina, Statele din Gold. Adevărul este că Statele Unite sunt în mod categoric mai slabe este tot în Orientul Apropiat la optsprezece luni după ce numărul trupelor în Iraq a crescut. Oare acest lucru nu s-a întâmplat parţial, poate în mare măsură, tocmai din cauza creşterii numărului de soldaţi? Orientul Apropiat de azi este ca un mare balon geopolitic. Dacă-l prezezi într-un punct, aerul se va deplasa pur şi simplu în alt punct. Iar balonul devine din ce în ce mai fragil. Acum e pe punctul de a pocni.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]
Citeşte mai mult!

Mitul avorturilor si al criminalitatii

de John R. Lott, Jr.

In legatura cu avortul, exista o mare diferenta intre John McCain si Barack Obama. National Right to Life Committee precum si Pro-choice America sunt de acord ca Obama are un record de votare 100% pro-choice. McCain este pro-viata, iar cele doua grupuri sustin ca el voteaza in acest mod in macar 75% din cazuri. Ar trebui sa se ajunga la o dezbatere plina de viata toamna aceasta.

Dar problema avorturilor se centreaza de regula numai asupra moralitatii actului (alegerea avortului fata de viata), iar McCain si Obama au incadrat aceasta problema nediferentiat pana acum. Moralitatea este cu siguranta importanta, dar faptul pe care se concentreaza pierde din mult mai marele impact pe care il au aceste legi.

Liberalizarea regulilor pentru avort intre 1969 si 1974 a generat in America schimbari sociale vaste si de termen lung. Aceasta discutie ar putea aduce in sfarsit o sansa pentru a evalua cum Roe v. Wade a schimbat SUA.

Un fapt adesea neinteles: avorturile legale nu au inceput cu Roe si nici macar cu cele cinci state care au liberalizat legile pentru avort in 1969 si 1970. Inainte de Roe, femeile puteau sa faca avort cand vietile sau sanatatea lor era in pericol.

Doctorii din unele state la care nu te-ai astepta, precum Kansas, aveau interpretari foarte liberale in privinta a ce constituia pericolul pentru viata; totusi, Roe a marit substantial numarul de avorturi, mai mult decat dubland rata per copil nascut viu intre cei cinci ani dintre 1972 si 1977.

Dar multe alte schimbari au decurs in acelasi timp:

• O crestere abrupta in cazul sexului premarital.


• O crestere semnificativa a nasterilor extramaritale.


• O scadere a copiilor dati pentru adoptie.


• O scadere a casatoriilor care apar dupa ce femeia ramane gravida.

Multe dintre aceste schimbari pot parea contradictorii. De ce ar creste impreuna numarul de avorturi si nasterile extramaritale? Daca existau mai multe nasteri nelegitime, de ce erau mai putini copii disponibili pentru adoptie?

Pentru prima chestiune, o parte din raspuns zace in atitudinea fata de sexul premarital. Cu avortul cunoscut ca o rezerva, femeile si barbatii au devenit mai putin precauti la folosirea contraceptivelor precum si au facut mult mai linistiti sex premarital.

Au aparut mai multe sarcini neplanificate. Dar legalizarea avortului nu a insemnat ca fiecare sarcina neplanificata a dus la avort. Si pentru simplul fapt ca avortul este legal nu inseamna ca decizia este una usoara.

Studiile academice au descoperit ca avortul legalizat, prin incurajarea sexului premarital, a dus la cresterea numarului de sarcini neplanificate, chiar intrecand reducerea de nasteri neplanificate datorata avortului.

In Statele Unite, incepand cu primii ani ai deceniului 1970, si pana la sfarsitul anilor 1980, a existat o crestere uriasa in rata nasterilor extramaritale, crescand de la o medie de 5% a tuturor sarcinilor din 1965 - 1969 pana la 16 la suta doua decenii mai tarziu (1985 - 1989).

Pentru negrii, numerele au crescut de la 35 la suta la 62 la suta. In timp ce nu toata aceasta crestere poate fi atribuita regulilor liberalizate pentru avort, acestea au fost totusi un factor contribuitor cheie.

Odata cu legalizarea si cu femeia care nu e fortata sa mearga mai departe cu o sarcina nedorita, un barbat se poate astepta ca partenera sa faca un avort daca actul sexual ar duce la o sarcina neplanificata.

Dar ce se intampla daca femeia refuza - sa zicem ca se opune moral sau, poate, credea ca poate face avort dar in momentul in care ajunge gravida decide ca nu poate merge pana la capat?

Multi barbati, simtindu-se pacaliti inspre paternitate nedorita, cel mai probabil se vor spala pe maini de toata afacerea, gandindu-se "nu doream niciodata un copil. Este decizia ei, asa ca sa creasca copilul ea singura."

Expectanta sociala fata de barbatii care sunt in aceasta pozitie s-a schimbat dramatic in ultimele patru decenii. Dovezile arata ca cresterea posibilitatii de avort a pus capat nuntilor "cu pusca la spate", cand barbatii s-au simtit obligati sa se casatoreasca cu femeile.

Si ce s-a intamplat cu copiii acestor tati refractari?

Mamele cresc adesea copiii singure. Chiar si daca avortul a dus la mai multe nasteri extramaritale, el a scazut dramatic adoptiile a copiilor nascuti in America facute de familii cu doi parinti.

Inainte de Roe, cand avortul era mult mai dificil, femeile care ar fi putut alege dar nu puteau apela la unul se indreptau spre adoptie ca iesire de rezerva. Dupa Roe, femeile care refuzau avortul erau aceleasi care doreau sa pastreze copilul.

Dar toate aceste schimbari - cresterea nasterilor extramaritale, scaderea drastica a ratelor de adoptie si sfarsitul mariajelor cu pusca la spate - au insemnat un lucru: mai multe familii cu un singur parinte. Cu slujba si alte lucruri care le cer timpul, parintii care isi cresc copiii singuri, nemaicontand cat de "dorit" este copilul, tind sa dedice mai putina atentie fata de copiii lor comparativ cu cuplurile casatorite; totusi, e mai dificil pentru o persoana sa petreaca la fel de mult timp cu un copil comparativ cu cat pot doua persoane.

De la inceputul dezbaterii avortului, cei care erau favorabili avortului au atras atentia asupra costului social al copiiilor "nedoriti" care pur si simplu nu vor primi atentia celor "doriti". Dar exista un efect secundar care a fost mult timp neglijat. Se poate ca avortul elimina copiii "nedoriti", dar creste numarul de sarcini extramaritale si numarul de parinti ce cresc singuri copiii.

Copiii nascuti dupa liberalizarea regulilor de avort au suferit o serie de probleme incepand cu dificultati la scoala si pana la o criminalitate mai mare. Cel mai trist fapt este ca cei mai vulnerabili din societate, negrii saraci, au suferit cel mai mult din cauza acestor schimbari.

Nu conteaza cine castiga alegerile sau cine controleaza Curtea Suprema, avorturile nu vor fi scoase in afara legii, la fel cum nu au fost ilegale inainte deciziei facute de curte in cazul Roe v. Wade in 1973.

Liberalizarea avortului a facut indubitabil viata mai simpla pentru multi, dar ca si sexul insusi uneori, aceasta are multe consecinte neasteptate.

Infractiunile violente din Statele Unite au crescut exponential dupa 1960. Intre 1960 si 1991, infractiunile violente raportate au crescut cu un incredibil de 372 la suta. Aceasta tendinta suparatoare a fost observata de-a lungul tarii, cu jafurile atingand maximul in 1991 iar violurile si vatamarea corporala urmand in 1992. Dar apoi s-a intamplat ceva neasteptat: intre 1991 si 2000, ratele infractiunilor violente si ale infractiunilor asupra proprietatii au scazut abrupt cu 33 si 30 la suta respectiv. Rata omorurilor a fost stabila pana in 1991, iar apoi a plonjat cu 44%.

Mai multe explicatii plauzibile au fost avansate pentru scaderea din anii 1990. Unele masuri de impunere a legii, precum rate mai inalte de arest si condamnare, mai multe sentinte de inchisoare, strategii politienesti "broken windows", precum si pedeapsa cu moartea. Altele se concentrau asupra legilor privitoare la dreptul de a purta arme ascunse, economia puternica sau incetarea epidemiei de cocaina.

Totusi, dintre toate aceste explicatii, probabil cea mai controversata este cea care atribuie ratele reduse de criminalitate din anii 90 cazului Roe v. Wade, adica a deciziei din 1973 facuta de Curtea Suprema mandatand avortul legalizat. Conform acestui argument, numarul mare de femei care a inceput sa faca avorturi chiar dupa Roe era format cel mai probabil din femei necasatorite, adolescente sau sarace, iar copiii lor ar fi fost "nedoriti". Copiii nascuti in aceste circumstante ar fi avut o probabilitate mai mare decat media sa ajunga infractori, si ar fi putut ajunge la inceputul anilor 90 in adolescenta - in "maximul infractional". Dar deoarece au fost avortati, ei nu mai erau prin zona astfel incat sa faca probleme.

Este o teorie care iti atrage atentia, ca sa fim siguri, poate chiar mai demna de atentie decat datele recente care au indicat ca liberalizarea avortului a crescut sexul premarital, nasterile extramaritale, a redus adoptiile si a pus capat asa numitelor nunti cu pusca la spate.

Dar o analiza temeinica a statisticilor privind avorturile si criminalitatea duce la concluzia opusa: avortul creste criminalitatea.

Chestiunea legata de avort a fost influentata mult de catre un studiu suedez publicat in 1966 de catre Hans Forssman si Inga Thuwe. Ei au urmarit copiii a 188 de femei carora li s-a negat posibilitatea de a avorta intre 1939 si 1941 la singurul spital din Gothenburg, Suedia. Studiul lor compara acesti copii "nedoriti" cu un alt grup compus din primii copii nascuti la acelasi spital dupa fiecare dintre cei "nedoriti". Ei au descoperit ca acei copii "nedoriti" aveau sanse mult mai mari sa traiasca in conditii nefavorabile - de exemplu, cu parinti divortati sau in familii adoptive temporare ("foster homes" in orginal, n.t.). Acesti copii aveau sanse mult mai mari sa ajunga delicventi sau sa aiba probleme la scoala. Din pacate, acesti autori nu au cercetat niciodata daca faptul ca acesti copii erau "nedoriti" le-a cauzat problemele sau era doar corelat cu ele.

Consideratiile lui Forsmann si Thuwe, nerezistand limitelor informatiilor care le sustineau, au devenit axiomatice intre sustinatorii legalizarii avortului. In timpul anilor 1960 si 1970, inainte de Roe, avocatii dreptului de avort au atribuit tot felul de rele sociale, inclusiv infractionalitatea si bolile mentale, copiilor "nedoriti". Cernerea prin avort a acestor oameni saraci si predispusi la infractiuni a fost prezentata ca o metoda de a face societatea mai sigura.

Chair asa, Comisia Rockefeller pentru Populatie si Viitorul American din 1972, creata de Richard Nixon, a citat cercetari care sustinau ca acei copii ai femeilor carora li s-a negat posibilitatea de avort "au ajuns sa fie inregistrati mai des la servicii psihiatrice, s-au antrenat mai mult in comportament antisocial sau infractional si au fost mai dependenti de asistenta publica."

Chiar in cazul deciziei Curtii Supreme in cazul Roe v. Wade, judecatorul Harry Blackmun a notat aceleasi probleme sociale atribuite copiilor "nedoriti".

Recent, doi economisti - John Donohue si Steven Levitt - au incercat sa renasca dezbaterea. Ei au adus dovezi care cica ar fi demonstrat efectul semnificativ al avortului asupra ratelor infractionalitatii si au sustinut ca pana la "jumatate din totalul reducerii criminalitatii" dintre 1991 si 1997 si pana la 81 la suta din scaderea ratelor de ucidere din acea perioada este atribuibil cresterii avorturilor din anii de inceput si mijloc ai deceniului 7. Daca aceasta sustinere era adevarata, ei ar fi descoperit cu siguranta Sfantul Graal al reducerii crimei.

Majoritatea oamenilor care contrazic argumentul "avortul reduce infractionalitatea" fac asta pe considerente etice mai degraba decat incercand sa demonstreze netemeinicia dovezilor empirice. Dar este important sa ne uitam si la informatii - pentru ca nu dovedesc ceea ce ar trebui.

Pentru a intelege de ce avortul ar putea sa nu scada din criminalitate, cineva ar trebui mai intai sa considere cat de dramatic a schimbat relatiile sexuale. In momentul in care avortul a ajuns disponibil pe scara larga, oamenii s-au ingajat in mult mai mult sex premarital si au fost mai putin atenti la contraceptie. Avortul, totusi, oferea o rezerva daca femeia ramanea gravida, facand sexul premarital si neutilizarea contraceptiei mai putin riscante. In practica, totusi, multe femei au observat ca nu pot merge pana la capat cu avortul iar nasterile extramaritale au crescut exponential. Putini dintre acesti copii nascuti in afara casatoriei au fost dati spre adoptie; majoritatea femeilor care nu au dorit sa faca avort nu au dorit nici sa-si dea copiii. Avortul a eliminat de asemenea presiunea sociala facuta asupra barbatilor ca acestia sa se casatoreasca cu femeile care ramaneau gravide datorita lor. Toate aceste rezultate - mai multe nasteri extramaritale, mai putine adoptii decat asteptat si mai putina presiune asupra barbatilor ca sa "faca ce trebuie" - au dus la o crestere abrupta in numarul de familii cu un singur parinte.

Mai multe studii documenteaza aceasta schimbare. Incepand cu primii ani din deceniul 1970 si pana la sfarsitul anilor 80, odata cu avortul care ajungea tot mai frecvent, a existat o crestere semnificativa in rata nasterilor extramaritale, crescand de la o medie de 5% a tuturor sarcinilor din 1965 - 1969 pana la 16 la suta doua decenii mai tarziu (1985 - 1989). Pentru negrii, numerele au crescut de la 35 la suta la 62 la suta. In timp ce nu toata aceasta crestere poate fi atribuita regulilor liberalizate ale avortului, acestea au fost totusi un factor contribuitor cheie.

Ce s-a intamplat cu toti acesti copii? Nu conteaza cat de doriti sunt acesti copii deoarece parintii care ii cresc fara altcineva tind sa le dedice mai putina atentie decat o fac cuplurile casatorite. Parintii necasatoriti au o probabilitate mai mica sa le citeasca sau sa ii duca in excursii si sunt mai probabil sa se simta suparati fata de copii sau sa-i perceapa ca o povara. Copii crescuti in afara casatoriei au probleme sociale si de dezvoltare mult mai multe decat copii cuplurilor casatorite considerand aproape orice unitate de masura - de la note la exmatriculare si boli. Nesurprinzator, copiii din familiile necasatorite au si o tendinta mai mare de a ajunge infractori.

Asa ca argumentele opuse in dezbaterea "avortul reduce criminalitatea" sunt clare: o parte accentueaza faptul ca avortul elimina copiii "nedoriti", iar cealalta ca mareste numarul de nasteri extramaritale. Intrebarea este: care consecinta a avortului are impact mai mare asupra infractionalitatii?

Din pacate pentru cei care sustin ca avortul reduce criminalitatea, studiul lui Donahue si Levitt sufera de greseli metodologice. Cum nota The Economist, "Donohue si Levitt nu au facut testul pe care credeau ca il fac". Cercetarile facute de doi economisti de la Boston Federal Reserve, Christopher Foote si Christopher Goetz au gasit ca, daca testul a fost facut corect, acesta indica faptul ca avortul creste de fapt infractionalitatea violenta. John Witley si cu autorul de fata au scris anterior un studiu care ajungea la o conexiune similara intre avort si omucidere - mai exact ca legalizarea avortului a crescut rata de omucidere cu 7 la suta, in medie.

Teoria "avortul reduce criminalitatea" ajunge in si mai multe probleme cand populatia este analizata dupa grupurile de varsta. Sa consideram ca liberalizarea avortului la inceputul anilor 70 poate explica cu adevarat scaderea omuciderii cu 80% in anii 90, cum sustin Donohue si Levitt. Deregularizand avortul ar putea atunci reduce criminalitatea mai intai asupra acelor grupuri de varsta nascute dupa ce s-au schimbat legile avortului, cand elementele "nedorite", predispuse la infractiuni au inceput sa fie filtrate. Totusi, daca ne uitam la scaderea ratelor de omucidere din anii 90, mai intai aflam ca nu este vorba de acest fapt deloc. In schimb, ratele de omucidere au inceput sa scada mai intai in cadrul unei generatii mai batrane - cei de peste 26 de ani - nascuti inainte de Roe. Dar abia mai tarziu infractionalitatea a scazut intre cei nascuti dupa Roe.

Legalizarea avortului a crescut infractionalitatea. Cei nascuti la patru ani dupa Roe au avut o probabilitate mult mai mare sa comita infractiuni fata de cei nascuti cu patru ani inainte. Acest lucru a fost in special adevarat cand erau in "maximul infractional".

Argumentul "avortul reduce criminalitatea" devine si mai slab cand te uiti la informatiile din Canada. In timp de ratele de infractiune au inceput sa scada in SUA si Canada in acelasi timp, Canada a liberalizat legile avortului mult mai tarziu decat SUA. Desi Quebecul a legalizat avortul in 1976, nu s-a ajuns decat in anul 1988 cand datorita unui caz din Ontario, curtea suprema din Canada a scazut limitele nationale ale avortului. Daca legalizarea avortului din SUA a cauzat ca ratele infractionalitatii sa scada la 18 ani mai tarziu, de ce scaderea acestora in Canada a inceput la abia trei ani dupa schimbarile legislative comparabile din Canada?

Chiar daca avortul chiar scade criminalitatea prin eliminarea copiilor "nedoriti" (concluzie derivata din statistici eronate), acest efect ar fi cu mult depasit de cresterea in criminalitate datorata incidentei de familii cu un singur parinte ce au aparut dupa liberalizarea avortului. Pe scurt, mai multe avorturi au adus mai multe infractiuni.

Tradus dupa varianta originala din limba engleza. John Lott este autorul Freedomnomics: Why the Free Market Works and Other Half-Baked Theories Don’t si a The Bias Against Guns (Regnery 2003).
Citeşte mai mult!

Când cei puternici decid să fie devină diplomatici (de Immanuel Wallerstein)

Preşedintele George W. Bush şi gaşca lui neo-conservatoare au transformat într-o mândrie faptul că relaţia lor cu regimurile care nu le plac era una dură, nu de diplomaţie blândă. În cuvântarea lui despre Starea Uniunii (State of the Union) din 2002, Bush a denunţat “Axa Răului” – compusă din Iraq, Iran şi Coreea de Nord – şi a indicat că Statele Unite vor acţiona pentru dărâmarea regimurilor lor, fără negocieri cu ele.

La scurtă vreme după aceea, Bush a suspendat Cadrul de Lucru Agreat (Agreed Frameword) din 1994 pe care administraţia Clinton îl negociase cu Coreea de Nord, provocând ca reacţie repornirea reactorului nuclear nord-coreean şi încheierea cooperării dintre această ţară şi Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică. După aceasta, Statele Unite au refuzat să participe la convorbiri bilaterale cu Coreea de Nord, insistând ca toate discuţiile să aibă loc în versiunea de aşa-zis şase participanţi (Statele Unite, Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Japonia şi Rusia) ca unică formă de contact.

În 2006, Coreea de Nord a organizat oficial o explozie nucleară. Imediat după aceasta, Statele Unite au demarat întâlniri bilaterale cu Coreea de Nord, pe care în prealabil le refuzase. În iunie 2008, primele rezultate concrete ale acestor negocieri au fost anunţate. Coreea de Nord a demolat un turn nuclear iar Statele Unite au scos Coreea de Nord de sub sancţiunile prevăzute în Actul Comerţ cu Inamicul (Trading-with-the-Enemy Act), trimiţând asistenţă alimentară. Acest eveniment a fost considerat de partea americană drept un “progres treptat”.

Întoarcerea Statelor Unite la diplomaţie şi acceptarea din partea lor a progresului treptat au fost denunţate de către neo-conservatorii din afara guvernului american, precum John Bolton, drept “o zi foarte tristă” în care Statele Unite au fost “înşelate”. Se consideră că vice-preşedintele Cheney a pierdut bătălia internă cu avocaţii negocierilor ca secretarul de Stat Rice şi secretarul apărării Gates. Suporterii deciziei din administraţiei au salutat-o ca pe un “succes diplomatic”. Alţii au arătat că, dacă Statele Unite nu ar fi suspendat Cadrul de Lucru Agreat, Coreea de Nord nu ar fi fost niciodată capabilă să explodeze o armă nucleară. Aşadar, argumentează ei, a nu negocia ar fi facilitat de fapt, mai degrabă decât ar fi împiedicat ca Coreea de Nord să devină o putere nucleară.

Ce s-a schimbat într-atâta între 2002 şi 2006 încât Statele Unite să schimbe linia “dură” cu abordarea “diplomatică”? Este uşor de priceput. Războiul din Iraq a fost un fiasco, lucru care (împreună cu Afghanistanul) absoarbe întreg aparatul militar american. Atunci când nord-coreenii au explodat o armă nucleară, militarii Statelor Unite i-au pus în vedere Preşedintelui Bush că nu era nici o posibilitate de angrenare a Coreii de Nord într-o acţiune armată. Aşadar, din moment ce Coreea de Nord avea bomba, diplomaţia era unica opţiune reală. Bush a înghiţit în sec, dar ce putea face? Va merge efortul “diplomatic”, în direcţia convingerii Coreii de Nord să renunţe ea însăşi la toate armele nucleare? Probabil că nu. Dar ce alternativă a mai rămas Statelor Unite?

Acum uitaţi-vă la Israel. Israelul a preferat întotdeauna linia dură diplomaţiei. Întâi, nu admiteau că există o Palestină cu care să intre în negocieri. Apoi, nu au vorbit cu Yasser Arafat şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei până când aceştia nu au “recunoscut”Israelul şi nu au renunţat la violenţă. Apoi, atunci când prima Intifada a arătat Israelului că se confruntă cu o problemă serioasă de rebeliune internă venită din partea palestinienilor, au acceptat aşa-numitele Acorduri de la Oslo, care stabileau o foarte limitată formă de control de facto exercitată de Autoritatea Palestiniană în anumite părţi din Gaza şi Cisiordania. Apoi, după a doua Intifada, Israelul l-a boicotat pe Arafat din nou, şi au reluat doar negocieri sporadice cu succesorul lui Arafat, Mahmud Abbas.

În 2006, au fost alegeri în Palestina. Partidul lui Abbas, Fatah, a fost învins de către Hamas, a cărui poziţie oficială era să refuze recunoaşterea legitimităţii Statului Israel. Atunci, linia “dură” a fost reinstituită de către Israel. Nu ar negocia în nici un fel cu un guvern Hamas, doar dacă nu şi până când acesta îşi revizuieşte principiile de bază. Guvernul american a sprijini această abordare în toate manierele.

În 2007, Palestina a intrat în implozie. Abbas, în calitate de preşedinte, l-a eliminat pe primul-ministru Hamas. Mişcarea Hamas a refuzat să accepte legitimitatea acestei acţiuni. Rezultatul net a fost acela că Hamas a preluat controlul complet al Fâşiei Gaza, şi forţele lui Abbas controlează mai mult sau mai puţin Cisiordania. Acum erau două guverne. Israelienii şi Statele Unite recunoşteau doar guvernul lui Abbas şi s-au gândit să izoleze Hamas, deci Gaza, în orice mod, instituind un control sever al circulaţiei oamenilor şi al bunurilor în şi din Gaza.

Pe scena mondială, Israelul şi Statele Unite au insistat ca oricine altcineva să respecte boicotul total al Hamas, fapt pe care Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite l-au urmat din plin. Apoi au insistat ca şi persoanele private să respecte boicotul. Atunci când un consilier al lui Barack Obama a revelat că dacă, în exerciţiul deplin al funcţiei, ar fi fost obligat să se întâlnească cu Hamas, ar fi făcut acest lucru, s-au făcut imediat presiuni asupra lui Obama să întrerupă legăturile cu acest consilier, lucru pe care l-a făcut.

Acum, dintr-o dată, linia dură a Israelului a cedat locul diplomaţiei. În 18 iunie, Hamas şi Israel au intrat într-un armistiţiu formal, în cadrul căreia fiecare dintre părţi a promis să înceteze toate acţiunile militare îndreptate împotriva celeilalte, iar restricţiile vamale ar urma să fie ridicate. Guvernul american a sprijinit acţiunea. Cabinetul israelian a votat cu doar patru abţineri. Desigur, imediat, partizanii liniei dure din Israel şi din comunitatea evreiască nord-americană au denunţat această înţelegere din aceleaşi motive pe care le-au avut neo-conservatorii care au denunţat înţelegerea Statelor Unite cu Coreea de Nord. Au spus că armistiţiul nu va merge, pentru că nu va rezista. Poate. Şi, în 29 iunie, Israelul a concluzionat o a doua înţelegere diplomatică cu Hizballah. Israelul a fost de acord cu un foarte controversat schimb de prizonieri. Pentru doi soldaţi israelieni capturaţi, probabil morţi acum, Israelul eliberează o figură majoră a Hizballah, responsabil pentru uciderea unor israelieni.

De ce a schimbat Israelul linia dură cu diplomaţia? Desigur, au stat la bază multe consideraţii electorale din interiorul Israelului. Dar adevăratul motiv este acela că israelienii au înţeles că sunt incapabili să pună capăt din punct de vedere militar să pună capăt lansării de rachete palestiniene asupra oraşelor israeliene. Şi toată lumea a tras concluzii de aici. Abbas a redeschis negocierile cu Hamas. Egiptenii i-au presat pe israelieni şi pe americani să negocieze cu Hamas. Şi, bine înţeles, israelienii sunt într-o poziţie diplomatică decât erau în urmă cu doi ani, ca să nu vorbim de zilele lui Arafat. În acest timp, Franţa a tras concluzia că este momentul ca Israelul să facă concesii serioase. Vor fi politicienii americani, dinăuntrul şi dinafara guvernului, la fel de curajoşi? Cât despre Hizballah, israelienii au încercat să-i distrugă militar şi au eşuat complet. A fost un spectacol penibil al limitelor puterii militare israeliene.

Liniile dure merg dacă ai suficientă putere să le pui în practică. Diplomaţia este ceva impus taberei mai puternice dintr-un conflict. Statele Unite în Coreea de Nord şi Israelul în Gaza/Palestina şi Liban învaţă acum acest adevăr – puţin cam târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Oare noi ceilalţi vom avea oportunitatea să sprijinim şi să iniţiem acelaşi fel de relaţii diplomatice pe care regimul Bush şi guvernul israelian le-au legitimat?

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]
Citeşte mai mult!

Americanii plătesc preţul unei strategii stupide (cuvinte culese de de Mireille Court şi Chris Den Hond)

Interviu cu Nassar Ibrahim, scriitor şi ziarist palestinian, director al Centrului de Informaţie Alternativă din Beit Sahur, aproape de Bethleem, Palestina)


O rezistenţă globală

Trebuie să vedem rezistenţa ca o rezistenţă globală. Cei care se bat în Iraq, în Liban şi în Palestina se confruntă cu aceleaşi categorii de probleme. Avem nevoie de o mai bună coordonare cel puţin pentru a cristaliza punctele comune importante. Poate că după victoria împotriva forţelor imperialiste, vor fi divergenţe asupra chestiunilor sociale, culturale sau economice. Dar în perioada actuală, chestiunea socială este puternic legată de situaţia politică: colonizarea regiunii. Acum sunt destul de optimist. Dacă mi-aţi fi pus întrebarea în ’90 sau ’91, nu ştiam cum aveau să evolueze lucrurile, atunci aş fi fost pesimist. Dar acum văd că nord-americanii, în ciuda întregii lor puteri, se confruntă cu o enormă rezistenţă. Asta înseamnă că istoric ei nu vor ajunge să rearanjeze lumea după cheful lor. Consider că discuţia internă din societatea americană reflectă criza politicii nord-americane în lume. Statul iranian, în ciuda chestiunii armei nucleare, rezistă. Rusia nu aprobă politica Statelor Unite în Europa de Est. Aceasta înseamnă sfârşitul strategiei unei superputeri unice care domină lumea.


Nu o republică bananieră

În cele din urmă, tocmai în lumea arabă se găsesc grupările arabe, islamiste, naţionaliste sau de extremă stânga, mişcările politice cele mai active în faţa strategiei americane. Orientul Apropiat nu va fi o republică bananieră la ordinele Statelor Unite ale Americii. Este clar acum, după ce s-a petrecut la Baghdad. Acum America se gândeşte doar să evite înfrângerea. Nu mai caută să distrugă Syria, Libanul, Iranul şi Palestina, vor doar să evite înfrângerea. Lucrul acesta mă face foarte optimist, nu pentru următorii ani, dar cred că strategia americană şi-a atins limitele, nu mai pot merge mai departe. Nu mai pot decât să dea înapoi, şi căderea lor deja a început. Fukuyama, cu conceptul lui de “sfârşit al istoriei” este el însuşi terminat. Acum se retrag şi demisionează, cum fac Wolfowitz, Bolton, Rumsfeld.

Ce înseamnă asta? N-au câştigat. Strategia lor eşuează.


Şi Autoritatea Palestiniană?

Dacă continuă aşa, ar fi mai bine pentru ei să demisioneze. Nu fac nimic altceva decât gestiune municipală. Nu izbutesc nici măcar să gestioneze chestiunea apei şi a electricităţii. Din punct de vedere politic, nu izbutesc strict nimic. Unitatea palestiniană s-a sfărâmat în Cisiordania şi în Gaza. Despre care Autoritate Palestiniană vorbim noi? Singura funcţie a Autorităţii Palestiniene este să primească bani atunci când Quartetul (SUA, UE, Rusia şi ONU) decid “să-i ajute” pe săracii palestinieni. Lucrul acesta ne face să ne gândim la politica israeliană a anilor ’80 ai secolului trecut, când utilizau consiliile satelor palestiniene pentru a gestiona chestiunile sociale şi economice. Dacă acesta este rolul Autorităţii, mai bine să revenim la ocupaţia directă. Cel puţin israelienii ar avea responsabilitatea aprovizionării noastre cu apă şi electricitate. Dar de fapt, demisie sau nu, nu este important în ochii mei. Pentru lucrurile administrative, să rămână, dar din punct de vedere politic, sunt inutili. Aveam divergenţe cu Arafat, ca mulţi dintre noi, dar uneori Arafat zicea: “Nu, nu pot, îmi pare rău.” L-au zdrobit pentru că aveau nevoie de cineva care să spună da. Mahmud Abbas n-a spus niciodată nu. Merge din negociere în negociere şi tot aşa fără să obţină vreodată ceva.


Două alegeri fundamentale

Strategia americană a fost foarte dură, foarte agresivă în Orientul Apropiat, până într-acolo încât nu lăsau spaţiu pentru dezvoltarea forţelor democratice. În timp ce atacurile erau foarte violente, foarte sângeroase în Palestina, Iraq, Liban şi Afghanistan, în Orientul Apropiat în general, americanii nu au lăsat nici un spaţiu pentru forţele democratice. Popoarele şi grupările lor politice s-au găsit în faţa a două posibilităţi: să susţina grupările cele mai pragmatice ca Fatah sau regimurile arabe care spun “Americanii sunt zeii lumii, trebuie să tratăm cu ei. Ce consimt ei să ne dea, noi acceptăm.” Sau să se implice în înfruntări strategice sângeroase şi să spună: “Noi trebuie să ne opunem. Ori ei, ori noi. Nici un compromis.”

Propaganda americană şi europeană a creat o polarizare în Orientul Apropiat cu sloganuri ca: “Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, “Axa răului”, “islamofobia”, “musulmanii împotriva creştinilor”, “şocul civilizaţiilor”, “sfârşitul istoriei”. Toată această propagandă a plasat societatea palestiniană şi societatea politică arabă în general în faţa acestor două opţiuni.

Americanii plătesc preţul acestei strategii stupide, căci nu vor izbuti să democratizeze lumea arabă aşa cum visau. Au invadat Iraqul în urmă cu 5 ani cu sloganul: va fi efectul dominoului. “Atunci când regimul lui Saddam Hussein se va prăbuşi, toate regimurile arabe care se opun strategiei noastre, precum Syria şi Iranul, precum şi anumite mişcări de rezistenţă din Liban şi Palestine, vor fi îngenunchiate.” Dar această analiză era eronată.


Importanţa Iraqului

Iraqul este un Stat puternic, iar societatea sa este şi ea puternică. Iraqienii şi naţiunea lor au demnitate. Nu vor permite niciodată unor străini să-i controleze. Americanii plătesc un preţ scump acolo, în termeni de sânge vărsat. În fiecare zi, doi sau trei soldaţi americani sunt omorâţi, fără să vorbim despre răniţi. Au pierdut mai mult de 4000 de oameni. Cercetătorii americani au evaluat pierderile financiare la trei trilioane de dolari, şi acum economia americană intră în recesiune. Îmi amintesc de numeroasele ocazii în care Bush a prezis şi proclamat victoria. După trei sau patru ani de război, a afirmat: “suntem victorioşi”, dar luptele continuă pe teren. În urmă cu o lună, a declarat: “Ar fi o catastrofă dacă NATO ar fi înfrânt în Afghanistan.” Nu mai vorbeşte despre victorie, vorbeşte despre eventualitatea unei înfrângeri în Afghanistan.

Strategia lor eşuează peste tot în lume, nu doar în lumea arabă, ci şi în Europa, în America Latină şi în Asia. Multe ţări arabe încep să înţeleagă acest lucru. Atunci când Bush, Condoleeza Rice şi Dick Cheney au făcut turneul ţărilor din Golf, au încercat să convingă aceste ţări să atace Iranul. Au fost refuzaţi, pentru că toţi văd ce se petrece în Iraq. Dacă nu sunteţi capabili să terminaţi ce aţi început în Iraq, cum puteţi să atacaţi Iranul? Dacă Rambo israelianul a eşuat în confruntarea cu Hizballah, ce puteţi face voi în Orientul Apropiat? Cred că nord-americanii încearcă să reevalueze situaţia. Încep să reflecteze la utilizarea sunniţilor pentru a se opune influenţei crescânde a Iranului în Orientul Apropiat. Cred că întâlnirea dintre Carter şi hamas nu s-a făcut din întâmplare. Israelienii i-au refuzat lui Carter accesul în Gaza, dar la sfârşitul misiunii sale în Egipt şi Syria, l-au primit cu braţele deschise la Tel Aviv şi au organizat o reuniune pentru a şti ce a discutat cu liderii Hamas.

Americanii şi palestinienii ştiu că Hamas nu este o grupare atât de extremistă pe cât pare în mass-media. Este o organizaţie foarte pragmatică şi foarte inteligentă. De exemplu, Hamas a anunţat ieri că sunt gata să accepte un Stat palestinian în frontierele dinainte de ’67, fără ca totuşi să recunoască Israelul.


Care este relaţia dintre stânga şi mişcarea islamică din Orientul Apropiat?

Cred că atunci când vorbim despre mişcarea politică islamică, trebuie să distingem două grupări. Pe de o parte adevărata mişcare politică şi socială islamistă, care este foarte prezentă în societăţile arabe şi în societatea palestiniană, ca Hamas, Fraţii Musulmani în Egipt, în Iordania, în Sudan, Hizballah în Liban şi mişcarea islamistă din Irak. Pe de altă parte, există grupări islamiste extremiste, ca Al-Qaeda, Talibanii şi alte grupări care sunt foarte fundamentaliste, foarte înguste spiritual, care văd înfruntările ca nişte conflicte între religii. Cauzele acestui conflict ţin de Creştinism şi Islam, de Vest şi Est. Aşa par lucrurile la suprafaţă, dar de fapt reflectă contradicţii economice, politice şi sociale, precum şi contradicţii de clasă.

Trebuie să privim mişcări islamice precum Hamas în societatea palestiniană şi alte mişcări din ţările arabe pe care le-am menţionat, ca pe o mişcare socială şi politică originală care şi-a făcut apariţia în nişte societăţi ca reacţie la strategia imperialistă americană din Orientul Apropiat şi de asemenea ca rezultat al eşecului istoric al programului şi al proiectului naţionalist şi de stânga. Pentru a rezista la strategia imperialistă în Orientul Apropiat, oamenii utilizează ceea ce le este la îndemână. Ei îşi folosesc cultura, iar religia în Orientul Apropiat este un element important al culturii lor. Acesta este motivul impactului pe care mişcarea islamică o are asupra societăţilor arabe şi palestiniană, în care există o puternică înrădăcinare la nivel politic, social şi cultural. Dacă vorbim despre rezistenţă, trebuie să includem aceste grupări care sunt o parte organică a mişcării sociale şi politice din societăţile noastre. Nu putem să le întoarcem spatele.

Există o bază comună de lucru cu mişcarea naţională islamică, rezistenţa la atacurile imperialismului. Dar suntem desigur împotriva opţiunilor sociale ale mişcării islamice. Cred că există un spaţiu de lucru în comun în această perioadă, pentru a face faţă situaţiei actuale. Dar acest lucru creează o presiune enormă în interiorul grupurilor de stânga pentru o reevaluare a strategiei proprii. De ce suntem atât de slabi în ciuda enormelor contradicţii politice, sociale şi economice de pe teren? Una dintre probleme este dezvoltarea ideologiei, pentru că mulţi dintre ei văd marxismul sau ideologia stângii ca fiind imuabile, precum Coranul sau Biblia. Ei aşteaptă de la Marx, de la Engels sau Trotsky răspunsuri la întrebările de azi, 150 de ani mai târziu. Este stupid. Grupurile de stânga trebuie să-şi păstreze poziţia istoricistă la schimbarea politică şi în acelaşi timp ar trebui să analizeze noile contradicţii ale perioadei pentru a reconstrui câmpul revoluţiei şi al forţelor revoluţionare. Facem parte dintr-o lume globalizată. Nu suntem doar marxiştii din Ramallah sau militanţi de stânga din Bethleem. Îmi amintesc de frumosul slogan: “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Text difuzat de grupul yahoo assawra.
Citeşte mai mult!

Bilderberg – tăcerea mass-mediei asupra reuniunilor elitei mondiale (de Jack Shafer)

În această perioadă a anului, grupul Bilderberg, reuning aproximativ 120 de miliardari, bancheri, oameni politici, industriaşi, universitari, înalţi funcţionari, personalităţi de influenţă din lumea muncii şi a educaţiei şi jurnalişti, se reuneşte timp de un week-end într-un hotel sau un centru de vilegiatură undeva în America de Nord sau Europa, pentru a discuta în privat asupra afacerilor lumii.

În acest an, a 56-a conferinţă Bilderberg s-a derulat – week-end-ul trecut – la hotelul Westfields Marriott de Chantilly din Virginia, la vreo cinsprezece kilometri de aeroportul internaţional din Washington Dulles. Ca şi în cazul ediţiilor precedente, detractorii grupului Bilderberg acuză presa de mare tiraj că trece sub tăcere un club care, după ei, dirijează un guvern secret.


Locul în care ar fi aleşi viitorii preşedinţi americani

Criticii afirmă că Bilderberg este locul unde sunt aleşi viitorii preşedinţi americani şi primii-miniştri britanici, ceea ce ar confirma participarea la conferinţă a lui Bill Clinton în 1991 şi cea a lui Tony Blair în 1993. În 2004, magazinul Time a revelat faptul că John Kerry l-a ales pe John Edwards să-i fie coleg de listă imediat după ce acesta din urmă făcuse o impresie puternică asupra participanţilor la sesiunea Bilderberg în Italia.

Conform lucrării apărute în 1980 şi intitulate Trilateralism: The Trilateral Comission and Elite Planning for World Management (Trilateralismul: comisia trilaterală şi organizarea managementului mondial de către cei puternici), preşedintele Dwight D. Eisenhower dorea foarte mult ca personalul său să asiste la Bilderberg, preşedintele John F. Kennedy şi-a recrutat din plin membrii administraţiei printre foştii participanţi de la Bilderberg, ca de exemplu Dean Rusk, George W. Ball, George McGhee, Walter Rostow, Arthur Dean şi Paul Nitze, iar membrii administraţiei Carter lua parte în mare număr la reuniunile anuale ale grupului.

Un critic a publicat o listă stabilind că clubul Bilderberg 2008 cuprinde pe Henry Kissinger, Ben S. Bernanke, David Rockefeller, Vin Weber, Robert B. Zoelick, Donald Graham, Verdon Jordan, Charlie Rose şi omologii lor europeni. Anumiţi manifestanţi au supravegheat această elită la intrarea în hotel şi au înregistrat video-uri de “supraveghere” în exteriorul şi în interiorul părţilor din clădire păzite superficial, înainte de începerea conferinţei.

Până acum, detractorii grupului Bilderberg au dreptate: presa destinată marelui public a ignorat Bilderberg în 2008. În conformitate cu baza de date Nexis, site-urile Wonkete şi Raw Story au relatat evenimentul şi obiecţiile criticilor. Cu o simplă căutare Web, dai peste articole de-ale criticilor Bilderberg, precum Alex Jones şi Jim Tucker, care dau alarma în privinţa situaţiei.

Criticii au dreptate într-o altă privinţă: reuniunea a 120 de personalităţi importante mondiale este o ştire care nu trebuie ascunsă. Dar în favoarea presei destinate marelui public, trebuie spus că este dificil de prezentat o adunare privată, plasată sub strictă supraveghere.


Permiterea exprimării libere şi deschise a opiniilor participanţilor

Organizatorii Bilderberg au transmis participanţilor un cuvânt de ordine în direcţia nedivulgării dezbaterilor din timpul week-end-ului, afirmând într-un comunicat de presă din acest an că “dimensiunea privată a reuniunilor nu are alt motiv decât cel de a permite participanţilor să-şi exprime liber şi deschis opinia”. În 1927, la Chatham House, “think tank” britanic, a consacrat o regulă de acelaşi tip, şi obligaţii de acest nivel se aplică în timpul anumitor reuniuni ale Consiliului pentru Relaţiile Externe (“think tank” american) şi ale Grupului de Strategie a Institutului Aspen. În aproape toate oraşele lumii, grupuri private se întrunesc pentru a discuta în manieră confidenţială. Aşa funcţionează lumea. Desigur, există din vreme în vreme scurgeri de informaţie provenite de la membrii Bilderberg, precum în cazul lui John Edwards în 2004, dar cei mai importanţi păstrează în general tăcerea.

Care ar fi fost consecinţele dacă Washington Post ar fi trimis un reporter la foarte exclusivista reuniune de la Chantilly? Un jurnalist al Associated Press plecase să participe la sesiunea Bilderberg din 1978 de la Princeton, în New Jersey, dar tot ceea ce a povestit se rezumă la o scenă în care nişte “bărbaţi în costume gri şi cu ochelari de soare” îl alungă din perimetrul centrului de conferinţă de la Henry Chauncey. Extrase din depeşă (Steve Hindy):

“Kissinger s-a plimbat nonşalant în jurul unui mic iaz artificial sâmbătă, până la câţiva metri de drumul care duce spre clădire.

A înconjurat iazul de două ori, o dată cu un bărbat grizonant care fuma pipă şi a doua oară cu un bărbat mai tânăr. Kissinger avea aerul grav şi atent în timp ce bărbaţii vorbeau despre lucruri precum “limitarea consecinţelor”.

Kissinger avea aerul agasat şi a refuzat să se exprime atunci când un reporter s-a apropiat de el.

Unul dintre cei doi agenţi ai serviciilor secrete care îl protejau pe fostul secretar de stat făcu un semn cu capul plin de simpatie către reporter, şi îi spuse: “Aţi făcut tot ce se putea face.”

Şi totuşi mass-media nu poate deloc să fie acuzată pentru că trece grupul Bilderberg sub tăcere. Conform cu Nexis, New York Times a menţionat Bilderberg de vreo douăzeci de ori din 1981 încoace, printre care un articol din 2004 intitulat “o conferinţă secretă pentru dominaţia lumii”. Alte articole în Washington Post, Chicago Tribune şi Boston Globe menţionează şi ele grupul.

În plus, luna trecută, în Washington Post, Anne-Marie Slaughter a făcut referinţă la membrii Bilderberg în critica sa al cărei subiect era o nouă lucrare: Superclass: The Global Power Elite and the World They Are Making (Superclasa, elita puterii mondiale şi lumea pe care o construiesc).
Citeşte mai mult!

Ernesto Che Guevara şi viziunea sa asupra politicii externe cubaneze (de Ciprian Pop)

In mod sigur exista pareri impartite in privinta lui CHE. Totusi, imagine sa si ideile promovate de el pentru eliberarea popoarelor asuprite din state in Curs de Dezvoltare raman si astazi si probabil vor continua si in deceniile ce vor veni.
Pe numele sau adevarat Ernesto Guevara de La Serna, "Che" s-a nascut pe data de 14 iulie 1928, in Rosario, un oras din Argentina. Inainte sa-si inceapa "cariera" de revolutionar, punctata de numeroase fapte glorioase de arme, Guevara a studiat in Rosario si in 1953 a terminat cursurile Universitatii din Buenos Aires, devenind medic.

La numai un an dupa terminarea studiilor, convins ca inechitatile din America Latina nu pot fi rezolvate decat pe calea revolutiei populare, a plecat in Mexic, unde l-a intalnit pe Fidel Castro si “revolutionarii” lui exilati in aceasta tara.

In 1956, alaturi de ei si de o mana de cubanezi, Che Guevara a reusit sa formeze o grupare de guerila care mai apoi a preluat puterea in Cuba.

A parasit postul de Guvernator al Bancii Nationale din Cuba si s-a alaturat guerilelor din Congo, intorcandu-se apoi in America Latina, unde a fost asasinat de CIA in muntii Boliviei.

Totusi, americanii au ucis atunci un om, dar nu si idea de libertate si nici dorinta de independenta a popoarelor.

Din acest punct de vedere putem afirma, fara putinta de tagada ca Che traieste si astazi, traieste prin ideile sale, prin filosofia de viata si prin multe lucruri pe care le-a lasat in urma si ramane in pantenonul Marilor Nume care au schimbat istoria.

„Mai bine să mori în picioare decăt să trăieşti în genunchi. S-ar putea ca oamenii să spună despre mine că sunt un aventurier. Şi s-ar putea ca ei să aibă dreptate. Da, sunt un aventuriei, dar unul de un fel deosebit, unul dintre aceia care îşi pun viaţa în joc pentru a dovedi justeţea cauzei pentru care luptă”, dupa cum el însuşi se autodefinea.

Aşa cum afirmă şi fostul Ministru de Externe mexican, Jorge Castañeda în ultimul paragraf al cărţii sale despre Che, “Mulţi dintre noi, cei care trăim astăzi, datorăm puţinele aspecte atractive şi izbăvitoare ale existenţei noastre zilnice anilor 60, iar Che Guevara personifică perioada, dacă nu chiar trasăturile ei, mai bine decăt oricine altcineva.”

La rândul meu, aş putea scrie enorm despre acest minunat si fascinant personaj, însă timpul nu-mi permite, aşa ca mă voi păstra numai în cadrul unei discuţii referitoare la modul în care EL CHE percepea politica externă cubaneză. Orice analiză a cauzelor morţii sale în Bolivia trebuie să ţină cont de raţiunile care l-au determinat să părăsească Cuba în 1965, pentru că motivele plecării din Cuba l-au condus în Bolivia. Au existat numeroase speculaţii cu privire la demisia lui Che din postul deţinut în Guvernul lui Fidel Castro şi la dispariţia lui de pe scena publica în 1965.

La momentul dispariţiei sale unii au crezut că el şi Castro ajunseseră la un dezacord serios şi că Che fusese fie aruncat în închisoare, fie executat în secret. Au existat de asemenea relatări potrivit cărora Che ar fi fost ucis în Republica Dominicană în cursul războiului civil care a avut loc acolo în primăvara lui 1965. Ulterior, au apărut speculaţii potrivit cărora Fidel sau alte elemente din cadrul regimului cubanez l-ar fi eliminat pe Che datorită opoziţiei sale faţă de anumite politici susţinute de aripa pro-sovietică a Partidului Comunist Cubanez.

Che era convins că relaţiile economice ale Cubei cu naţiunile blocului socialist nu trebuiau să fie aceleaşi cu cele dintre ţările capitaliste. Daca statul cubanez nu se putea industrializa prin forţe proprii ca urmare a caracterului subdezvoltat al economiei sale, Che susţinea că ţările socialiste mai dezvoltate aveau obligaţia de a-l ajuta. Credea că Uniunea Soviatică ar fi trebuit să finanţeze eforturile de industrializare pe termen lung ale Cubei, în loc să o lase să devină producătorul de zahăr al blocului socialist.

La sovietici Che a găsit prea puţină simpatie faţă de ideile sale, ei considerînd că planurile sale de industrializare a Cubei sunt irealizabile. Chiar dacă statul cubanez ar fi reuşit să-şi transforme economia cu asistenţă sovietică, ei afirmau că exista o piaţă insuficientă pentru bunurile produse în Cuba şi că insulei îi lipsea majoritatea materiilor prime necesare industriei grele.

Cînd Che a replicat că Havana ar fi putut găsi o piaţă pentru exporturi în America Latină, de îndată ce revoluţia ar fi dusă la capăt în alte ţări ale Americii Centrale şi de Sud, ruşii au spus că nu erau dispuşi să rişte bazîndu-şi ajutorul pe această eventualitate.

De asemenea, Che aduce critici sistemului economic sovietic şi utilizării unor metode de organizare, management şi investiţii pe care le considera capitaliste. Mai mult, el ştia că între Moscova şi Washington survenise o înţelegere tacită de respectare reciprocă a sferelor de influenţă şi, ca parte a acestei înţelegeri, Moscova promisese să împiedice Havana să promoveze revoluţii în America Latină.

Che era convins că Republica Cuba trebuie să se alinieze cu fermitate ţărilor neutre din Africa şi Asia şi să ajute luptele de eliberare naţională şi revoluţiile socialiste din toată Lumea a Treia. Această idee l-a dederminat să călătorească foarte mult în Africa şi Asia în cursul lui 1965. De fapt, a efectuat o vizită de stat prelungită în Africa, China şi apoi din nou în Africa în cursul primelor 3 luni ale anului 1965. În Africa, Che a vizitat Algeria, Mali, Conho-Brazaville, Guineea, Ghana, Dahomey, Tanzania şi Egiptul, avînd întîlniri cu importanţi lideri africani şi arabi, cum ar fi Ben Bella în Algeria, Kwame Nkrumah în Ghana, Julius Nyere în Tanzania şi Abdel Nasser în Egipt.

Dupa revolutie a fost seful Institutului National pentru Reforma Agriculturii, presedintele Bancii Nationale, ministrul Industriei si membru al Comitetului National al Planificarii din Cuba. In 1964 il gasim, ca sef al delegatiei, la Conferinta Organizatiei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare de la Geneva din Elvetia. Intreprinde vizite de stat in Franta, Algeria, Cehoslovacia, Iugoslavia, India, Pakistan, Myanmar (Birmania), Indonezia, Sri Lanka si URSS.

In decembrie prezideaza Adunarea Generala a ONU, de la New York. O buna bucata de timp va locui si in Africa (1965), unde va incerca sa fondeze Conferinta Tricontinentala, un organism ce avea drept scop incurajarea luptelor de gherila din Africa, Asia si America de Sud, pentru instalarea unui regim comunist.

După prima vizită în Africa, Che a făcut o călătorie în Republica Populară Chineză şi în Coreea de Nord, cu scopul oficial de explicare a poziţiei cubaneze faţă de sciziunea dintre Uniunea Sovietică şi China. În opinia chinezilor, Cuba acorda o susţinere crescîndă Uniunii Sovietice, fapt ce îi nemulţumea. Din cauza tensiunilor dintre Cuba şi China, Che nu a putut să-l întîlneascaă pe Preşedintele Mao Zedong, dar a avut întrevederi cu alţi înalţi conducători chinezi, cărora le-a prezentat ideile sale privind un front antiimperialist de eliberare a Lumii a Treia de dominaţia imperială occidentală.

Practic, vederile lui Che erau apropiate de ideile de epocă ale liderilor chinezi, iar el a devenit tot mai critic la adresa deteriorării relaţiilor dintre URSS şi China, considerînd deviaţia adoptată de Uniunea Sovietică sub premierul Nikita Hruşciov ca fiind o deviaţie „de dreapta” de la socialism. De asemenea, în viziunea lui Che, accentul plasat pe consilierii sovietici din Cuba pe continuarea specializării ţării pe producţia de zahăr, pe utilizarea stimulentelor materiale pentru creşterea productivităţii muncii şi autogestiunea financiară descentralizată a întreprinderilor de stat era contrar angajării regimului revoluţionar pe calea industrializării rapide. După vizita în China, Che s-a întors în Africa via Paris, unde a aflat că prietenul său Masetti îşi pierduse viaţa în Argentina, ca urmare a efortului nereuşit de a forma un focar de guerilla

De la Paris a zburat la Dar es Salaam, în Tanzania, unde s-a întălnit cu Preşedintele Nyere şi cu reprezentanţii mişcărilor armate de gherilă care luptau în perioada respectivă în Angola, Mozambic, Rhodesia (Zimbabwe) şi Congo.

Printre cei cu care s-a întreţinut la Dar es Salaam s-au aflat Gaston Soumaliot şi Laurent Kabila, doi dintre liderii mişcării rebele congoleze care deţineau controlul în estul Congo-ului. Deşi Soumaliot nu i-a lăsat o impresie bună, la fel ca majoritatea reperezentanţilor cu care s-a întîlnit, a fost impresionat foarte favorabil de vederile de stînga ale lui Kabila, care i s-au părut similare propriilor convingeri; acţionînd în virtutea autorităţii cu care fusese învestit de Fidel Castro, Che s-a oferit să trimită forţelor lui Kabila arme cubaneze şi consilieri militari.

Din Tanzania s-a dus în Egipt, unde i-a vorbit preşedintelui Nasser despre dorinţa lui de a se duce în Congo în fruntea unui contingent de consilieri cubanezi, după cum îi promisese lui Kabila. În februarie 1965 a apărut în calitatea de „ observator cubanez” la a doua conferinţă a Organizaţiei Solidarităţii Afro-Asiatice de la Alger, unde a iniţiat o cruciadă personală de creare a unui front antiimperialist în sânul ţărilor neutre din Lumea a Treia.

În discursul prezentat aici el a criticat ţările socialiste ca fiind „complicele exploatării imperialiste” şi a făcut apel la ele să susţină revoluţiile populare în ţările neocoloniale şi coloniale ale Lumii a Treia, în loc să continue politica externă egoistă, observatorii sovietici din auditoriu s-au simţit ultragiaţi.

După conferinţă, atât Ben Bella, preşedintele algerian, cât şi Preşedintele Nasser al Egiptului au încercat să-l convingă pe Che să renunţe la ideea de a conduce un contingent cubanez în Congo. Nasser l-a avertizat că, dacă se ducea în Congo avea să fie considerat un alb, iar implicarea sa nu putea să aiba decât un deznodămînt negativ.

Când a revenit în Cuba, în martie 1965, Che era pregătit să demisioneze din funcţia pe care o ocupa în guvernul cubanez, pentru a-şi dedica toate eforturile continuării luptei armate împotriva imperialismului. Pentru că jucase un rol atît de important în revoluţia cubaneză fără a fi cubanez, presupunea că ar fi putut reuşi foarte bine acelaşi lucru oriunde altundeva, nu numai în America Latină ci şi, de această dată, în Africa.

Curînd dupa întoarcerea la Havana, Che s-a întîlnit cu Fidel Castro pentru a discuta rezultatele călătoriei şi poziţia pe care ar fi trebuit s-o adopte Cuba îm politica internaţională şi se pare că în cursul întrevederii Fidel i-a reproşat lui Che criticile la adresa Uniunii Sovietice şi a celorlalte ţări socialiste, exprimate în cadrul discursului de la Organizaţia Solidarităţii Afro-Asiatice.

Fidel i-a spus răspicat că era supus unor presiuni, atât interne, cât şi externe pentru a apropia Cuba de Uniunea Sovietică în contextul acutizării diferendelor sino-sovietice. De fapt, sovieticii şi comuniştii din „ vechea gardă” din cadrul guvernului cubanez făceau presiuni asupra lui Fidel să se pronunţe deschis în favoarea Uniunii Sovietice şi împotriva Republicii Populare Chineze, iar Che şi-a dat seama că Havanei nu-i rămânea altă opţiune decât să treacă de partea Moscovei. Mai ştia, de asemenea, că perpetuarea prezenţei sale în guvern constituia un impediment, ţinând cont de dezacordul cu sovieticii cu privire la politica lor externă şi de dependenţa crescândă a Cubei de ajutorul şi de comerţul sovietic, un factor la fel de importand fiind şi dorinţa sa de a se implica direct în lupta revoluţionară împotriva imperialsmului.

El îşi dădea seama că i-ar fi fost imposibil să se implice direct în lupta revoluţionară din America Latină sau Africa dacă îşi păstra funcţiile înalte din Cuba, aşa că si-a dat demisia din funcţiile deţinute în cadrul guvernului cubanez.

Dezacordul dintre Che şi Castro privind relaţiile Cubei cu Moscova nu a pus capăt vechii prietenii dintre ei, nici nu l-a determinat pe Castro sa-şi abandoneze dorinţa de a vedea Cuba jucănd un rol important în lupta internaţională contra imperialismului occidental. Prin urmare, Castro era dornic să trimită un contingent cubanez condus de Che în ajutorul rebelilor de stînga din Congo, care luptau împotriva regimului pro-occidental al lui Moise Tshombe.

Congo îl atrăgea pe Che mai ales datorită fascinaţiei pe care o exercita asupra sa ideea de a unii naţiunile Africii, Asiei şi Americii Latine într-o luptă susţinută contra imperialismului occidental şi, în ciuda lipsei de entuziasm manifestate de africanii cu care avusese întâlniri, Che visa la un centru de pregătire condus de cubanezi, cu baza în estul Congo-ului, unde urmau să vină revoluţionari de pe întregul continent african pentru instruire şi cîştigarea unei valoroase experienţe de luptă, pe care să le duca apoi în ţările lor.

Pe 3 noiembrie 1966 soseste in La Paz, dupa ce trecuse prin Madrid si Sao Paulo. Intrâ clandestin în Bolivia, ca funcţionar peruan, sub pseudonimul Adolfo Mena Gonzales, ca funcţionar al Organizaţiei Statelor Americane. Asupra sa mai avea un paşaport uruguayan pe numele Ramón Benítez Fernandez. Pe 7 noiembrie îl gasim în localitatea Ñancahuasú, unde cu un grup de combatanţi bolivieni, cubanezi şi de alte nationalităţi fondează Armata de Eliberare Naţională a Boliviei. Intră şi în Columbia, aici va fi cunoscut drept "comandantul Ramón" şi "Fernando el sacamuelas". După numeroase confruntări cu forţele militare boliviene, este trădat, apoi prins – din cauza unei severe crize de astm – si executat cu sânge de către soldatii bolivieni – aflati la ordinele agenţilor CIA. Pe 8 octombrie 1967, într-o duminica, la ora 13:10, în micuţa şcoală a orăşelului La Higuera, din provincia Chuquisaca.

Pe 18 octombrie 1967, în Piata Revoluţiei, din Havana, Fidel Castro informa cei peste 500.000 de cubanezi prezenţi de moartea Comandantului Ernesto Che Guevara, prin celebrele cuvinte: "… Imaginea şi idealurile tale au rămas prezente în noi…"


RAPORTUL AGENŢIEI CENTRALE DE INFORMAŢII ---CIA--- PRIVITOR LA ERNESTO CHE GUEVARA

„Ernesto „CHE” Guevara de la Serna a fost numit membru al Comitetului Executiv al Băncii Naţionale a Republicii Cuba în august 1961, iar până în iulie 1962 reuşise să aibă mai multe dispute cu secretarul tehnic, Regino Boti, multe dintre ele pentru controlul instituţiei. Deşi poartă uniformă, Guevara nu are nici un rang militar oficial. Oricum, in concordanţă cu informaţiile obţinute dintr-o sursă de mare încredere, datând din decembrie 1963, Guevara ar trebui să se afle la comanda trupelor din regiunea militară Pinar del Rio, iar în martie 1964 alte surse îl identifica în calitate de membru al Statului Major General.

Un om stăpân pe sine, calculat, care pune mare preţ pe cuvinte, Guevara este şi un bun cunoscător al culturii occidentale. În timpul zilelor petrecute alături de guerila în Sierra Maestra, el obişnuia să citeacă trupelor sale din Charles Dickens, Alphonse Daudet, din operele poetului revoluţionar Jose Marti şi din poetul comunist chilian Pablo Neruda. Guevara apreciază mâncarea buna, cognacul şi ţigările rafinate, este un om cultivat şi întotdeauna atent cu manierele sale. Cu toate acestea, uneori îi place să aibă un aspect neîngrijit, parcă neglijîndu-se pe sine.

Prima căsătorie a sa, cu peruana Hilda Gadea s-a terminat printr-un divorţ, dar au un copil care a rămas cu mama sa. Pe 3 iunie 1959, Guevara s-a însurat cu Aleida March de la Torre, care petrecuse foarte mult timp alături de el în Sierra Maestra în anii Revoluţiei, iar în septembrie 1959 aceasta a devenit membră a Congresului Femeilor Latino Americane, devenind ulterior membră a mai multor organizaţii de stînga. Din aceasta căsătorie, în 1960 s-a născut o fetiţă. Guevara vorbeste bine limba franceză şi puţină engleză.


FEMEILE SI COPIII DIN VIATA LUI

Che Guevara a avut doua sotii legitime, insa a avut si o aventura, in urma careia s-a ales cu inca un copil. Prima sotie a fost Hilda Gadea Acosta, o peruana, cu care se pare ca ar fi fost camarad de arme la asaltul cazarmii Moncada si cu care s-a casatorit pe 8 august 1955 la Tepotzotlán, o localitate in apropiere de Mexico. Pe 15 februarie 1956 se naste rodul dragostei lor, primul nascut, Hilda Guevara Gadea. In martie 1958, Ernesto avea sa cunoasca la Escambray o tanara cubaneza de 22 ani, Aleida March Torres, si pe 2 iunie 1959 va fi consfintit mariajul dintre cei doi, dupa ce a fost pronuntat divortul de Hilda Gadea, pe 22 mai 1959. Pe 17 noiembrie 1960 se naste, la Havana, Aleida Guevara March. Pe 20 mai 1962 vede lumina zilei fiul sau, Camilo, botezat astfel ca omagiu pentru bunul sau tovaras Camilo Cienfuegos, care a murit intr-un accident aerian. Vine la rand Celia, nascuta pe 14 iunie 1963, al patrulea copil al lui Che, al treilea si totodata ultimul cu Aleida. Numele Celia a fost pus in amintirea mamei lui Che. Pe 19 martie 1964 vine pe lume Omar Perez, fructul unei idile intre Ernesto Che Guevara si Lidia Rosa Lopez. Aleida este medic pediatru, Camilo, om de cultura, iar Celia lucreaza in domeniul cercetarii biologiei, oceanograficei si al ecologiei marine la Acvariul National al Cubei din Havana.


CHE CA EFIGIE A CULTURII POPULARE

Timp de ani de zile după moartea sa, afişele cu portretele lui Che şi sloganul „CHE VIVE” (Che trăieşte) sau „HASTA LA VICTORIA SIEMPRE” (Victorie eternă!) au apărut în căminele şi demonstraţiile studenţeşti din aproape toate oraşele mari ale lumii. Pe aceste pancarte apare un Che cu o figură eroică, cu nelipsita barbă şi privirea păatrunzătoare care au ajuns sş fie asociate cu legendarul revoluţionar. În multe dintre aceste portrete ale lui Che, reproduse în tiraje enorme, chipul eroic care priveşte din ele pare cumva să combine, intr-o singură fiinţă umană toate rasele omenirii. Ochii şi mustaţa par asiatice, tenul pare negroid, iar forma nasului şi a obrajilor sunt distinct europene. Poate că aceasta explică în parte de ce a devenit efigia activiştilor politici radicali, a luptătorilor de gherillă, a rebelilor, a studenţilor şi intelectualilor de pe toate continentele.

În cei peste treizeci de ani care s-au scurs de la moartea sa, Che a devenit un erou revoluţionar şi un simbol al rebeliunii pe scară mondială. Într-un anumit sens, imaginea lui romantică şi exemplul său revoluţionar au căpătat o calitate aproape mistică, iar cauzele fenomenului sunt deosebit de importante întrucît ne spun foarte multe despre semnificaţia globală a moştenirii lui Che.

La sfîrşitul anilor 60 şi pe parcursul anilor 70, mişcările revoluţionare din întreaga lume au citat permanent faimosul citat al lui Che: „Datoria fiecărui revoluţionar este să facă revoluţie.” Membrii acestora credeau, la fel ca şi Che, că revoluţiile sunt făcute de oamenii dornici să acţioneze, nu de cei care aşteaptă „condiţiile obiective” adecvate sau ordinele Moscovei, Washingtonului sau Beijingului.

Datorită idealismului său revoluţionar neînfricat şi de o indepentenţă aprigă, Che a devenit idolul noii stîngi din Statele Unite şi Marea Britanie, citadelele capitalismului şi democraţiei burgheze. O vreme, studenţii Şcolii de Economie şi Ştiinţe Politice din Londra se salutau între ei cu formula „CHE”. În Statele Unite, insignele, cămăşile, pancaretele şi afişele cu chipul lui Che erau prezente la toate demonstraţiile împotriva războiului din Vietnam. În America Latină, unde Che şi-a dat viaţa luptînd pentru lucrurile în care credea, numele lui a devenit strigătul de luptă al studenţilor de stînga, intelectualilor şi muncitorilor de-a lungul anilor.

Astăzi, mulţi latino-americani şi-l amintesc şi îl admiră pentru idealismul său revoluţionar lipsit de compromisuri, pentru receptivitatea faţă de starea deplorabilă a maselor sărace ale Americii Latine, pentru faima mondială rapidă pe care şi-a cîştigat-o ca unul dintre liderii de vârf ai revoluţiei cubaneze şi pentru dorinţa lui de a muri în numele idealurilor sale. Pentru numeroşi latino-americani, CHE merită să fie alături de cei mai faimoşi lideri revoluţionari ai regiunii: Jose Marti, Augusto Cesar Sandino, Emiliano Zapata, Pancho Villa, Camillo Torres, Simon Bolivar şi Fidel Castro.

În Cuba, Che deţine una dintre cele mai importante poziţii în panteonul eroilor şi martirilor revoluţionari. La mai puţin de o săptămână după ce Fidel Castro a aflat că Che fusese într-adevăr ucis de bolivieni, sute de mii de cubanezi s-au adunat în tăcere în Plaza de la Revolucion din Havana ca să-l asculte cu ochii în lacrimi pe conducătorul lor povestindu-le zeci de anecdote despre Che şi ridicînd în slăvi virtuţile intelectuale şi militare ale acestuia. În faţa unui portret imens al lui Che, flancat de steagurile Cubei, Fidel a avertizat asupra importanţei pe care regimul cubanez intenţiona să o acorde pe viitor exemplului revoluţionar al lui Che. Către sfîrşitul omagiului adus tovarăşului căzut, Castro a spus:

„Daca ne întrebăm cum am vrea să fie luptătorii noştri revoluţionari, militanţii noştri şi poporul nostru, atunci trebuie să răspundem fără ezitare: să fie toţi asemeni lui Che! Dacă vrem să arătăm cum trebuie să fie generaţiile viitoare, trebuie să spunem: să fie asemeni lui Che! Dacă ne întrebăm cum vrem să ne educăm copiii, trebuie să spunem fără ezitare: vrem să fie educaţi în spiritul lui Che! Dacă vrem un model de om care nu aparţine vremurilor noastre, ci viitorului, spun din adîncul inimii că un asemenea midel, fără o singură abatere în atitudine, fapte sau comportament, este Che! Dacă ne punem problema cum vrem să fie copiii nostri, trebuie să spunem, din inimă, ca adevăraţi revoluţionari: vrem să fie asemeni lui Che!„

80 de ani de la nasterea lui CHE Guevara, luptator pentru libertatea celor asupriti, eliberator al popoarelor si exemplu de altruism fara margini
Citeşte mai mult!

Criza alimentară – întâlnirea la nivel înalt a FAO de la Roma este “un eşec total” (Jean Ziegler, într-un interviu consemnat de Laura Marzouk)

Jean Ziegler este fostul raportor al Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului la alimentaţie. El este astăzi membru al comitetului consultativ al consiliului drepturilor omului la Naţiunile Unite.

Întâlnirea la nivel înalt a FAO, la Roma, axată pe criza alimentară mondială, a luat sfârşit joi, 5 iunie. Ce trebuie reţinut din acest congres?

Jean Ziegler: Este un eşec total, este extraordinar de dezamăgitor, şi foarte îngrijorător pentru viitorul Naţiunilor Unite. Această întâlnire la nivel înalt este destul de unică în istoria acestei organizaţii: mai mult de 50 de şefi de stat şi de guverne s-au reunit pentru a discuta soluţii concrete pentru încetarea înfiorătorului masacru cotidian al foamei, care se agravează şi mai tare cu explozia preţurilor mondiale la materiile prime agricole de cinci sau şase luni încoace. Dar rezultatul acestei conferinţe este totalmente scandalos: interesul privat s-a impus, în defavoarea interesului colectiv. Deciziile luate la Roma riscă să agraveze foamea în lume, în loc s-o combată.

Ce angajamente ale membrilor FAO aţi fi dorit?

Jean Ziegler: Doream trei decizii. Mai întâi de toate, interdicţia totală a arderii hranei pentru a face din ea biocarburanţi. Apoi, eliminarea Bursei de la fixarea preţurilor alimentelor de bază, şi instaurarea unui sistem în care ţara producătoare negociază în mod direct cu ţara consumatoare pentru a elimina câştigul speculativ. În al treilea rând, ca instituţiile de la Bretton Woods, mai ales Fondul Monetar Internaţional, să dea prioritate absolută în ţările cele mai sărace la investiţiile în agricultura care produce cele necesare traiului, agricultura familială şi cea de subzistenţă.

Declaraţia finală a întâlnirii la nivel înalt, adoptată dificil joi seara, angajează ţările membre ale FAO să reducă la jumătate numărul persoanelor cărora le este foame până în 2015. Este un obiectiv credibil?

Jean Ziegler: Nu, este ipocrizia cea mai desăvârşită. De altminteri, acest scop este cel de la terminarea mileniului trecut. În septembrie 2000, la pragul noului mileniu, Kofi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite din acea perioadă, reunise ţările membre ale ONU la New York şi fixase nouă scopuri pentru a eradica mizeria, foamea, etc. Primul, care a fost adoptat, era deja reducerea la jumătate a înfometaţilor până în 2015. Numai că între 2000 şi 2008, foamea nu a dat înapoi, ci a crescut masiv. Conform FAO, anul trecut erau 854 de milioane de persoane grav şi în permanenţă sub-alimentate. Fără să-i punem la calcul pe cei 6 milioane de copii morţi de foame. Şi s-ar putea ca încă 100 de milioane de persoane să cadă pradă sub-alimentaţiei grave şi permanente începând cu acest moment din cauza exploziei preţurilor.

Care sunt, după dumneavoastră, responsabilii “eşecului” întâlnirii la nivel înalt de la Roma?

Jean Ziegler: Există trei principali responsabili. Pe de o parte, Statele Unite şi aliaţii lor canadieni şi australieni care au sabotat întâlnirea la nivel înalt făcând practic politica scaunului gol. Pe de altă parte, marile societăţi multinaţionale. Zece societăţi multinaţionale controlează acum 80% din comerţul mondial cu alimente de bază, dar ele nu sunt Crucea Roşie şi nu au în sarcină interesul colectiv. Al treilea responsabil, şi o spun cu multă îngrijorare, este secretarul general al Naţiunilor Unite, care este însărcinat cu formularea de propuneri. Or, nu a făcut-o decât într-un mod foarte insuficient.

Cf. versiunea în limba franceză.
Citeşte mai mult!

Cum se va sfârşi războiul din Iraq (de Immanuel Wallerstein)

Toţi ochii sunt aţintiţi asupra campaniei prezidenţiale din U.S., în cadrul căreia candidaţii au adoptat poziţii destul de diferite în privinţa războiului din Iraq. Or, tocmai în direcţia aceea n-are rost să se uite nimeni. Cred că este destul de sigur că Barack Obama va fi următorul preşedinte al Statelor Unite. Iar opiniile sale asupra războiului din Iraq sunt cât se poate de diferite de cele ale rivalului său, John McCain. Obama s-a opus invaziei usamericane dintru început. El consideră că prelungirea războiului este dăunătoare pentru toată lumea: pentru Statele Unite, pentru Iraq, pentru restul lumii. Şi spune că va căuta să retraga toate trupele americane în şaisprezece luni.

Devenit preşedinte, nu este nici o îndoială că Obama va afla faptul că definiţia retragerii trupelor va fi subiectul unei mari controverse în Statele Unite, şi că va fi mai puţin uşor decât susţine să-şi atingă obiectivele, decât dacă ar fi doar o problemă de politică internă a Statelor Unite. Aşadar, terminarea războiului în Iraq nu va depinde nici de Obama, nici de Statele Unite. Cheia încheierii războiului din Iraq este ceea ce se petrece în politica iraqiană, nu în cea usamericană.

Voi face predicţia abruptă că undeva prin 2009 (sau 2010 cel mai târziu, primul-ministru al Iraqului va fi Moqtada al-Sadr, şi că al-Sadr va fi cel care va pune capăt războiului. Aceasta are cea mai mare probabilitate. Mass-media mondială ne reaminteşte zilnic ceea ce este văzut azi ca fracturarea definitivă a corpului politic iraqian. Sunt trei mari grupuri etnice – şi’a, arabii sunniţi, şi kurzii. Fiecare dintre ele este localizat în zone geografice specifice. Excepţia principală este oraşul capitală Baghdad, care are o populaţie amestecată sunni-şi’a, deşi chiar şi aici acestea sunt concentrate geografic în părţi specifice ale oraşului.

În plus, aşa cum părem cu toţii să ştim acum, fiecare dintre aceste zone are divizări interne. Există multiple partide şi’a, care par să aibă fiecare o miliţie la îndemână, şi antagonisme de durată. Cele două principale sunt grupul condus de al-Sadr şi cel cunoscut sub numele de SCIRI, condus de Abdul-Aziz al-Hakim. Regiunile sunnite oferă o imagine mai puţin clară. Sunt şeicii şi ex-baathiştii, împreună cu politicieni variaţi din legislatura iraqiană. Şi mai există un grup mic dar important de jihadişti, în mare număr non-iraqieni, în conexiune oarecum cu al-Qaeda. Iar în zona kurdă, sunt două partide aflate în competiţie, lor adăugându-li-se minorităţile creştină şi turkmenă. De fapt, acest tip de încrengături nu este mai complicat decât cel care poate fi găsit în multe ţări de pe glob. Gândiţi-vă cum ar descrie cineva încrengăturile grupurilor amestecate în politica americană. Deci, dacă dorim să înţelegem ce este cel mai probabil să se întâmple în Iraq, trebuie s-o luăm pe de-a dreptul prin acest hăţiş, până la cea mai proeminentă sau cele mai proeminente probleme.

Consider că cea mai importantă chestiune din Iraqul de astăzi pentru iraqieni este dacă Iraqul va supravieţui sau nu ca stat unitar şi ca structură capabilă să-şi redobândească poziţia importantă, atât din punct de vedere economic cât şi politic, din regiune. Cine este împotriva acestui lucri? De fapt, doar două grupuri sunt ostile în mod serios unui naţionalism iraqian reînnoit şi energizat – kurzii şi forţele şi’a conduse de al-Hakim. Cei din urmă visează la un Iraq sudic autonom, cu adevărat independent, pe care l-ar domina şi în care se află resursele bogate în petrol. Ei vor să întrerupă toate legăturile cu regiunile sunnite. Şi vor să slăbească serios tabăra lui al-Sadr care, deşi este puternică în regiune, este virtual fără concurenţă în Baghdad. Dacă Baghdadul ar fi izolat de această regiune, tabăra lui al-Hakim crede că ar putea în cele din urmă să distrugă tabăra lui al-Sadr.

Kurzii visează fireşte la un stat kurd independent. Dar ei sunt un popor eminamente pragmatic. Ei ştiu că unui stat kurd i-ar fi greu să supravieţuiască. Turcia probabil l-ar invada, şi la fel ar putea face şi Iranul. Statele Unite ar face probabil prea puţin, şi ar fi mai degrabă stânjenite de situaţie. Iar Israelul ar fi irelevant. Deci kurzii sunt în mod clar dispuşi să continue o autonomie de facto într-un Iraq unificat. Ca să fie siguri, ei încă se ceartă cu ceilalţi în privinţa cui va controla Kirkuk. Mă îndoiesc că ei vor obţine oraşul Kirkuk, şi îi suspectez că maximul pe care îl vor face în direcţia asta va fi să bombăne cu voce tare.

Acum să ne uităm la ceilalţi. Forţele arabe sunnite sunt şi ele, în mare, cât se poate de realiste. Ei realizează că este imposibil să se întoarcă la un Iraq pe care îl guvernează unilateral. Ceea cei doresc ei acum este partea lor onestă din maşinăria politică a Statului şi din resursele sale (având în vedere că zona lor nu are virtual deloc petrol, cel puţin din ceea ce ştim până acum). Dacă nu pot spera să aibă un Iraq dominat de sunniţi, pot spera să aibă un Iraq readus la rolul său proeminent în lumea arabă, şi ar beneficia neîndoielnic, individual şi colectiv, dintr-o asemenea restauraţie.

Aşadar, în cele din urmă, grupul-cheie este şi’a. Moqtada al-Sadr a fost destul de clar de la început că doreşte un Iraq unitar. Întâi de toate, pentru că aceasta este singura cale prin care oamenii lui din Baghdad pot supravieţui şi prospera. Mai apoi, pentru că el crede în Iraq. Se ştie că el şi cei care-l urmează au suferit enorm sub baathişti. Dar este deschis colaborării cu nişte baathişti reformaţi şi cu mult mai puţin influenţi. Şi a demonstrat acest lucru cu claritate în ultimii doi ani. A furnizat sprijin moral celor din Falluja atunci când erau sub asaltul forţelor usamericane în urmă cu doi ani. Şi ei au făcut acelaşi lucru în timpul recentelor lupte din Baghdad, când forţele sale erau supuse asaltului aceloraşi forţe usamericane.

Mai rămâne un jucător important, Marele Ayatollah Ali al-Sistani, cel mai proeminent lider spiritual al Şi’iţilor în Iraq. Al-Sistani a construit un joc politic prevăzător încă de la începerea invaziei S.U.A. Prioritatea lui a fost să-i ţină pe şi’iţi împreună. În cea mai mare parte a timpului nu zice nimic. Dar în momentele cruciale este gata să intervină. Atunci când proconsulul american de anul trecut, L. Paul Bremer, a dorit să creeze un guvern american mai mult sau mai puţin în funcţie de voinţa proprie, al-Sistani a insistat în privinţa alegerilor, şi Statele Unite au trebuit să cedeze. Ca rezultat, a obţinut un guvern dominat de Şi’a. Atunci când prea multe conflicte armate au survenit între tabăra lui al-Hakim şi tabăra lui al-Sadr, el a negociat calmul.

Ce doreşte al-Sistani? Teologic vorbind, doreşte ca oraşul Najaf, locul lui, să devină din nou centrul teologic al lumii religioase şi’ite, în opoziţie cu Qom din Iran, care a ajuns să-şi asume acest rol, în special de la revoluţia iraniană din 1979. Geopolitic vorbind, aceasta cere un Iraq puternic, capabil să trateze cu Iranul de la egal la egal. Şi pentru a obţine un Iraq puternic, el are nevoie de un Iraq unit, şi în mod esenţial unul care să-i dea pe invadatorii usamericani afara.

Actualmente, Statele Unite încearcă să obţină din partea Iraqului semnarea unui acord militar pe termen lung, care ar garanta amplasarea indefinită a bazelor usamericane. Actualul prim-ministru al Iraqului, Nouri al-Maliki, încearcă să manevreze această acţiune fără să implice nici măcar un vot al parlamentului. Moqtada al-Sadr solicită un referendum. Şi la fel, se pare, al-Sistani. Un referendum, fără îndoială, garantează eşuarea acordului.

Aşadar, în 2009, ar părea logic că al-Sadr, al-Sistani, sunniţii şi chiar kurzii se vor reuni în jurul ideii de unitate naţională şi a retragerii totale a Statelor Unite fără baze militare pe termen lung. Moqtada al-Sadr va implementa acest lucru în calitate de prim-ministru. Al-Hakim va fi supărat, dar se va supune lui al-Sistani. Iranienii vor fi ambivalenţi. Publicul usamerican şi analiştii vor fi încântaţi de calmul relativ din Iraq. Iar preşedintele Obama şi Pentagonul nu vor avea prea mult de ales. Vor consimţi cu generozitate. Ar putea chiar să proclame “victoria”.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]
Citeşte mai mult!