Partidă de şah geopolitic pe fondul unui mini-război în Caucaz (de Immanuel Wallerstein)

Lumea a fost martoră în această lună la un mini-război în Caucaz, care a suscitat o retorică pasionată dar fără mare pertinenţă. Geopolitica este o gigantică serie de jocuri de şah în doi, în care fiecare jucător caută să se poziţioneze într-o manieră avantajoasă. În aceste jocuri, este esenţial să cunoşti regulile după care se dau loviturile. Cavalerii nu au voie să se deplaseze în diagonală.

Din 1945 până în 1989, principalul joc de şah s-a jucat între SUA şi Uniunea Sovietică. A fost numit războiul rece, şi regulile de bază au fost numite metaforic “Yalta”. Cea mai importantă regulă era cea a unei linii care împărţea Europa în două zone de influenţă. Ea a fost numită de către Winston Churchill “Cortina de Fier” şi se întindea de la Stettin la Triest. Aceasta era regula, şi prea puţin contau tulburările care agitau Europa la instigaţia pionilor, nici nu se punea problema ca un război să izbucnească între SUA şi Uniunea Sovietică. Iar la sfârşitul fiecărei secvenţe de tulburări, piesele trebuiau să fie din nou amplasate acolo unde se găsiseră la început. Această regulă a fost respectată cu meticulozitate până la prăbuşirea comunismelor în 1989, al cărui aspect cel mai marcant a fost distrugerea zidului Berlinului.

Este foarte adevărat, aşa cum toată lumea a observat-o la acel moment, că regulile de la Yalta au fost abrogate în 1989 şi că jocul dintre Statele Unite şi (începând din 1991) Rusia s-a schimbat radical. Problema majoră de atunci este că Statele Unite au înţeles noile reguli ale jocului anapoda. S-au autoproclamat, şi au fost proclamate de mulţi alţii, singura superputere. În termenii regulilor de şah, acest lucru a fost interpretat ca însemnând că SUA erau libere să se deplaseze pe eşichier aşa cum voiau, şi îndeosebi să transfere pioni ai ex-Uniunii Sovietice în sfera lor de influenţă. Sub Clinton, şi într-un mod încă şi mai spectaculos sub George W. Bush, Statele Unite au continuat să joace jocul în maniera asta.

Nu era decât o singură problemă: Statele Unite nu erau singura superputere, nu mai erau nici măcar ceea ce se numeşte o superputere. Sfârşitul războiului rece înseamnă că Statele Unite au fost retrogradate de pe poziţia lor ca una dintre cele două superputeri la cea a unui Stat puternic într-o distribuţie cu adevărat multilaterală a puterii reale în sistemul interstatal. Numeroase mari ţări erau de acum în măsură să joace propriul lor joc de şah fără să trebuiască să-şi coordoneze mutările cu una dintre cele două foste superputeri. Şi au început s-o facă.

Două mari decizii geopolitice au fost luate în anii Clinton. Înainte de toate, Statele Unite au forţat lucrurile, cu mai mult sau mai puţin succes, în direcţia integrării foştilor sateliţi sovietici în NATO. Aceste ţări erau ele însele nerăbdătoare să se alăture grupului, chiar dacă principalele ţări din Europa occidentală – Germania şi Franţa – erau cumva reticente înainte de a o lua pe acest drum. Ele se vedeau parţial vizate de manevrele Statelor Unite, susceptând încercări de a li se limita libertatea de acţiune geopolitică recent dobândită.

A doua decizie a USA era să devină un jucător activ în reajustările de frontiere din ex-Republica federală a Yugoslaviei. Acest lucru a condus la o decizie de sancţionare, şi de aplicare prin intermediul trupelor, a secesiunii de facto a Kosovo de Serbia.

Rusia, chiar sub Elţîn, a fost nemulţumită de aceste două acţiuni ale Statelor Unite. Totuşi, haosul politic şi economic al Rusiei anilor Elţîn era atât de mare încât maximum pe care îl putea face era să se plângă şi, fie spus în trecere, să se plângă destul de slab.

Sosirea la putere a lui George W. Bush şi a lui Vladimir Putin s-a petrecut mai mult sau mai puţin simultan. Bush a decis să împingă tactica unicii superputeri (SUA decid singure cum să-şi mute piesele) mult mai departe decât o făcuse Clinton. Mai întâi, Bush s-a retras în 2001 din Tratatul sovieto-SUA din 1972 asupra rachetelor antibalistice. Apoi, a anunţat că SUA nu vor ratifica cele două noi tratate semnate în anii Clinton: Tratatul de interzicere completă a testelor din 1996 şi schimbările convenite în Tratatul de dezarmare nucleară SALT II. Apoi, Bush a anunţat că SUA aveau să-şi continue edificarea Sistemului naţional de apărare antirachetă.

Şi bineînţeles, Bush a invadat Iraqul în 2003. În cadrul acestui angajament, Statele Unite au căutat şi au obţinut drepturi asupra bazelor militare şi asupra drepturilor de survol în republicile Asiei centrale care făceau parte mai înainte din Uniunea Sovietică. Mai mult, SUA au promovat construcţia de oleoducte şi de gazoducte care ocoleau Rusia pentru petrolul şi gazul natural al Asiei centrale şi din Caucaz. Şi în cele din urmă, SUA au concluzionat un acord cu Polonia şi Republica Cehă pentru a amplasa rachete defensive, aşa-zis ca să se apere împotriva rachetelor iraniene. Rusia, totuşi, considră că ea este cea vizată.

Putin a decis să riposteze mult mai eficace decât Elţîn. Dar ca jucător prudent, s-a înhămat la început la consolidarea bazei sale interioare – restaurând o autoritate centrală eficace şi dotând armata rusă. În momentul acela, cursul economiei-lume s-a schimbat, şi Rusia a devenit subit un controlor bogat şi puternic nu doar al petrolului, ci şi al gazului natural atât de necesar ţărilor din Europa occidentală.

Putin a început atunci să acţioneze. A intrat în relaţii contractuale cu China. A menţinut relaţii strânse cu Iranul. A început să împingă Statele Unite în afara bazelor lor din Asia Centrală. A luat o poziţie foarte fermă în privinţa extinderii NATO în două zone-cheie: Ucraina şi Georgia.

Fărâmiţarea Uniunii Sovietice condusese la mişcări de secesiune etnică în numeroase ex-republici, printre care Georgia. Atunci când Georgia, în 1990, a încercat să pună capăt statutului de autonomie a zonelor etnice non-georgiene, acestea s-au proclamat rapid State independente. Nimeni nu le-a recunoscut, dar Rusia garanta autonomia lor de facto.

Declanşatorii acestui mini-război au fost de două tipuri. În februarie, Kosovo şi-a transformat oficial autonomia de facto în independenţă de iure (de drept). Iniţiativa sa a fost susţinută şi recunoscută de către Statele Unite ale Americii şi de numeroase ţări din Europa occidentală. Rusia a avertizat atunci că logica acestui demers era valabilă în egală măsură pentru secesiunea de facto din fostele republici sovietice. În Georgia, Rusia a recunoscut imediat, pentru prima dată, independenţa Oseţiei de Sud de iure în răspuns direct la cea din Kosovo.

Şi în aprilie anul acesta, Statele Unite au propus la reuniunea NATO [de la Bucureşti – n.t.] ca Georgia şi Ucraina să fie primite în “Planul de acţiune pentru adeziune” (Membership Action Plan). Germania, Franţa şi Regatul Unit s-au opus cu toate acestei acţiuni, spunând că ar provoca Rusia.

Preşedintele neo-liberal şi puternic pro-usamerican al Georgiei, Mikhail Saakaşvili, era atunci disperat. Vedea perspectiva unei reafirmări a autorităţii georgiene în Oseţia de Sud (şi în Abkhazia) dispărând de la orizont. A ales deci un moment de neatenţie a ruşilor (Putin la Jocurile Olimpice, Medvedev în vacanţă) pentru a invada Oseţia de Sud. Bineînţeles, forţa militară ridicolă a Oseţiei de Sud s-a prăbuşit complet. Saakaşvili prevedea că va putea forţa mâna Statelor Unite (şi, de fapt, în egală măsură a Germaniei şi a Franţei).

În loc de toate acestea, s-a ciocnit cu un răspuns militar rusesc imediat, care a sfărâmat mica armată georgiană. Ce a obţinut de la George W. Bush a fost retorică. La urma urmei, ce putea face Bush? SUA nu sunt o superputere. Forţele lor armate sunt împotmolite în două războaie pe care le pierd în Orientul Mijlociu. Şi, cel mai important lucru dintre toate, SUA au nevoie de Rusia mult mai mult decât are Rusia nevoie de ele. Ministrul afacerilor externe rus Serghei Lavrov a afirmat într-un articol publicat de Financial Times că Rusia este un “partener al Occidentului în Orientul Mijlociu, Iran şi Coreea de Nord”.

În ceea ce priveşte Europa occidentală, Rusia controlează în manieră esenţială aprovizionările sale cu gaz natural. Nu este o întâmplare faptul că preşedintele francez Sarkozy, şi nu Condoleezza Rice, este cel care a negociat încetarea focului dintre Georgia şi Rusia. Acordul conţinea două concesii de talie pentru Georgia: aceasta se angaja să nu recurgă la forţă în Oseţia de Sud, iar acordul nu conţine nici o referinţă la integritatea teritorială georgiană.

Astfel, Rusia a ieşit mai puternică decât înainte. Saakaşvili a pariat tot ce avea şi este acum în faliment politic. Şi, ironie a sorţii, Georgia, unul dintre ultimii aliaţi ai Statelor Unite în coaliţia din Iraq, şi-a retras cei 2000 de oameni din Iraq. Trupele acestea jucau un rol crucial în zonele şiite, şi trebuie acum să fie înlocuite cu soldaţi usamericani, care vor trebui să fie retraşi din alte sectoare.

Dacă joc şah geopolitic, este preferabil să cunoşti regulile, altfel eşti eliminat.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]